Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus.
Filipeni 4:7
Deși locuim foarte departe una de cealaltă, eu vorbesc foarte des cu mama mea. De obicei, discuțiile noastre se concentrează pe cele întâmplate în ziua respectivă. Uneori, ne enervăm, alteori, râdem. Sunt sigură că de câteva ori am și plâns. Dar de această dată apelul ei a fost neașteptat. La celălalt capăt al firului, vocea mamei era puternică și calmă. „Tata este la spital”, mi-a spus ea pe lângă alte lucruri care au rămas undeva în ceață după prima afirmație. Am trimis lacrimile înapoi clipind și în mintea mea mi-am spus că trebuie să rămân puternică pentru ea, încercând din răsputeri să nu mă panichez.
Apoi, gândul mi-a zburat la fiul meu preadolescent care era în vizită la părinții mei pentru o lună. Oare îi va încurca? Cum a primit el vestea? După ce am aflat mai multe detalii despre tata, am încheiat apelul telefonic. Imediat după aceea l-am sunat pe fiul meu pentru a vedea ce face. A răspuns foarte repede la telefon. Și vocea lui era puternică și calmă, la fel ca a mamei mele. Chiar l-am întrebat dacă voia să merg după el. Aproape instantaneu, angoasa a început să dispară când l-am auzit spunându-mi că el era bine și că dorea să mai rămână puțin la ei pentru a fi alături de mama mea și pentru a se asigura că ea era bine.
După ce am închis telefonul, m-am așezat pe canapea, uimită de credința și încrederea în Dumnezeu a celor doi afectați în mod direct de o încercare. În primul rând, mama mea, care s-a dovedit a avea o încredere puternică în Dumnezeu, că va rezolva totul. În al doilea rând, fiul meu, care părea să absoarbă hotărârea ei și să îi oglindească încrederea că la final totul avea să fie bine.
Uneori, de la distanță, ne îngrijorăm pentru cei dragi atunci când se confruntă cu ceva neașteptat. Dar Dumnezeu mi-a reamintit în acel moment că brațele Sale se mișcă repede pentru a-Și strânge copiii la piept și pentru a-i mângâia la nevoie. Da, Dumnezeu încă Își folosește copiii pentru a fi o mângâiere unii pentru alții, așa cum a făcut familia bisericii când a aflat că tata era în spital. Rugăciunile lor, telefoanele și mesajele au fost de neprețuit. Dar și eu pot da mărturie că Însuși Dumnezeu este prezent în clipele de încercare. Tatăl meu s-a recuperat pe deplin și s-a întors la activitățile lui normale în doar câteva luni. Totuși, pentru mine, cea mai mare recuperare a fost cea a credinței mele atunci când m-am bizuit pe exemplul de neclintit al mamei și fiului meu.
