[Marți] 4 Septembrie

 

 

La începutul Bibliei, se vorbeşte despre dreptul de întâi născut – ceva ce aparţinea celui mai mare dintre băieţii din familie.

 

Dreptul de întâi născut însemna:

1. o binecuvântare specială;

2. răspunderea de a fi capul întregii familii, conducătorul şi preotul ei;

3. o parte dublă de moştenire din averea părinţilor.

 

Isaac şi Rebeca au avut doi fii gemeni: Esau şi Iacov. Esau era mai mare cu câteva minute decât fratele său, aşa că lui i se cuvenea dreptul de întâi născut. Totuşi, înainte de naşterea băieţilor, Dumnezeu îi spusese Rebecăi: „Unul… va fi mai tare decât celălalt. Şi cel mai mare va sluji celui mai mic” (Geneza 25:23).

 

De aici, mama a înţeles că Iacov trebuia să primească dreptul de întâi născut. Iacov era preferatul Rebecăi şi, de când era mic, mama îi cultivase dorinţa de a căpăta el dreptul de întâi născut. Aşa că, mai tot timpul, Iacov se gândea şi îşi făcea tot felul de planuri cum să pună mâna pe acest drept, care, de fapt, nu i se cuvenea lui. Ultima parte a capitolului 25 din Geneza ne arată cum şi-a adus el la îndeplinire aceste planuri.

 

Este adevărat că Dumnezeu făgăduise că Iacov va primi dreptul de întâi născut, dar Rebeca şi Iacov nu au avut încredere că Dumnezeu Îşi va împlini această făgăduinţă şi, pentru a „rezolva” ei lucrurile, au călcat mai multe porunci ale lui Dumnezeu. Practic, prin această înşelătorie, Iacov şi-a însuşit ceva ce nu era încă al lui.

 

Sunt situaţii în viaţă când ai putea să găseşti argumente că ceea ce vrei să faci este în armonie cu legea şi cu voinţa lui Dumnezeu. Dar dacă modul în care vrei să obţii binecuvântarea este în dezacord cu principiile divine, atunci binecuvântarea obţinută astfel nu mai este o binecuvântare. Dacă îţi este foame, de exemplu, şi îţi doreşti o pâine, nu este un lucru rău. Dar dacă furi pâinea aceea, faptul că ţi-a fost foame nu reprezintă o scuză.