Comentarii inspirate (st. 10)

A treia călătorie misionară

Sabat după-amiază, 1 septembrie

După ce a părăsit Corintul, următorul loc de lucru al lui Pavel a fost Efesul. El era în drum spre Ierusalim, pentru a lua parte la sărbătorile care se apropiau şi, prin urmare, şederea lui la Efes a trebuit să fie scurtă. El a discutat cu iudeii în sinagogă şi impresia făcută asupra lor a fost atât de plăcută, încât au stăruit de el să mai rămână să lucreze între ei. Planul de a vizita Ierusalimul l-a împiedicat să rămână mai mult timp acolo, însă el a făgăduit că, dacă „va voi Dumnezeu”, se va întoarce la ei. Aquila şi Priscila l-au însoţit până la Efes, şi Pavel i-a lăsat acolo să ducă mai departe lucrarea pe care el o începuse. – Faptele apostolilor, p. 269

În lucrarea sa din Efes, apostolului Pavel i-au fost date semne deosebite ale favorii divine. Puterea lui Dumnezeu a însoţit eforturile sale şi mulţi au fost vindecaţi de boli fizice. „Dumnezeu făcea minuni nemaipomenite prin mâinile lui Pavel: până acolo că peste cei bolnavi se puneau basmale sau şorţuri care fuseseră atinse de trupul lui şi-i lăsau bolile şi ieşeau afară din ei duhurile rele.”

Aceste manifestări ale puterii supranaturale au fost cele mai puternice din toate la câte fusese martor Efesul şi au fost de un asemenea caracter că nu au putut fi imitate de dibăcia scamatorilor sau de vrăjile vrăjitoarelor. Deoarece aceste minuni erau făcute în Numele lui Isus din Nazaret, oamenii au avut ocazia să vadă că Dumnezeul cerului era mai puternic decât vrăjitorii care se închinau zeiţei Diana. În acest fel, Domnul l-a înălţat pe slujitorul Său, chiar înaintea acelor idolatri, cu mult mai presus decât cei mai puternici şi mai renumiţi dintre magicieni. – Adevărul despre îngeri, p. 237

Duminică, 2 septembrie: În Efes (1)

Pe vremea apostolilor, partea de apus a Asiei Mici era cunoscută ca provincie romană a Asiei. Efesul, capitala, era un mare centru comercial. Portul lui era aglomerat cu corăbii, iar străzile erau ticsite de oameni din multe țări. Asemenea Corintului, el prezenta un câmp promiţător pentru un efort misionar.

În genere, iudeii, foarte răspândiţi acum mai în toate ţările civilizate, aşteptau venirea lui Mesia. Când Ioan Botezătorul predica, mulţi, venind la Ierusalim, cu ocazia sărbătorilor anuale, ieşiseră afară, la ţărmurile Iordanului, ca să-l asculte. Acolo, ei auziseră cum fusese proclamat că Isus era Cel făgăduit şi duseseră vestea peste tot în lume. În felul acesta, Providenţa pregătise calea pentru lucrarea apostolilor. – Faptele apostolilor, p. 281

La sosirea sa la Efes, Pavel a găsit doisprezece fraţi care, asemenea lui Apolo, fuseseră ucenici ai lui Ioan Botezătorul şi, asemenea lui, dobândiseră unele cunoştinţe despre misiunea lui Hristos. Ei nu aveau destoinicia lui Apolo, însă cu aceeaşi sinceritate şi credinţă căutau să răspândească în tot locul cunoştinţa pe care o primiseră.
Fraţii aceştia nu ştiau nimic despre misiunea Duhului Sfânt. Când au fost întrebaţi de Pavel dacă au primit Duhul Sfânt, ei au răspuns: „Nici n-am auzit măcar că a fost dat un Duh Sfânt. «Dar cu ce botez aţi fost botezaţi?» i-a întrebat Pavel, şi ei au răspuns: «Cu botezul lui Ioan.»”

Apoi, apostolul le-a prezentat marile adevăruri care stau la temelia nădejdii creştine. El le-a vorbit despre viaţa lui Hristos pe acest pământ şi despre cruda şi ruşinoasa Sa moarte. El le-a spus cum viaţa Domnului a rupt barierele mormântului şi cum El a înviat triumfător asupra morţii. El a repetat însărcinarea dată de Mântuitorul ucenicilor Săi: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28:18,19). (…)

Cu un profund interes şi cu o bucurie plină de recunoştinţă şi uimire, fraţii au ascultat cuvintele lui Pavel. Prin credinţă, ei au înţeles adevărul cel minunat al jertfei ispăşitoare a lui Hristos şi L-au primit ca Răscumpărător al lor. Apoi, au fost botezaţi în Numele lui Isus; „când şi-a pus Pavel mâinile peste ei”, au primit şi botezul Duhului Sfânt, prin care au fost făcuţi în stare să vorbească în limba altor neamuri şi să profetizeze. În acest fel, ei au fost făcuţi destoinici să lucreze ca misionari în Efes şi în vecinătăţile lui şi, de asemenea, să meargă şi să vestească Evanghelia în Asia Mică. – Faptele apostolilor, pp. 282–283

Luni, 3 septembrie: În Efes (2)

După cum îi era obiceiul, Pavel şi-a început lucrarea la Efes, predicând în sinagoga iudeilor. El a continuat să lucreze acolo timp de trei luni, vorbind cu ei „despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu”. La început, a fost primit bine; dar, ca şi în alte locuri, în scurt timp a avut de înfruntat o puternică împotrivire. „Unii rămâneau împietriţi şi necredincioşi şi vorbeau de rău calea Domnului înaintea norodului.” Deoarece ei stăruiau în lepădarea Evangheliei, apostolul a încetat de a mai predica în sinagogă.

Spiritul lui Dumnezeu lucrase cu şi prin Pavel în străduinţele sale pentru semenii săi. Dovezi îndestulătoare fuseseră aduse pentru a-i convinge pe toţi aceia care, în mod sincer, ar fi dorit să cunoască adevărul. Însă mulţi şi-au îngăduit să fie stăpâniţi de prejudecăţi şi necredinţă şi au refuzat să admită cele mai convingătoare dovezi. Temându-se ca nu cumva credinţa ucenicilor să fie primejduită de continua legătură cu cei ce se împotriveau adevărului, Pavel s-a despărţit de ei şi i-a strâns pe toţi credincioşii la un loc, continuându-şi predicile sale publice în şcoala lui Tiran, un învăţător cu un oarecare renume.
Pavel a văzut că înaintea lui „s-a deschis o uşă mare şi largă, deşi erau mulţi potrivnici” (1 Corinteni 16:9). Efesul era nu numai cea mai strălucită, ci şi cea mai decăzută dintre cetăţile Asiei. Superstiţia şi plăcerile senzuale ţineau sub influenţa lor numeroasa lui populaţie. La umbra templelor lor, criminali de toate felurile îşi găseau adăpost şi înfloreau cele mai degradante vicii.

Efesul era un centru bine cunoscut al adorării Dianei. Faima măreţului Templu al „Dianei efesenilor” se întinsese prin toată Asia şi în toată lumea. Strălucirea lui neîntrecută făcea din el mândria nu numai a cetăţii, ci şi a întregii naţiuni. Despre idolul din templu, tradiţia spunea că ar fi căzut din cer. Pe el erau gravate diferite semne simbolice, despre care se credea că au o mare putere. Cărţi întregi fuseseră scrise de efeseni pentru a explica înţelesul şi folosinţa acestor simboluri.

Printre cei care au dat o mare atenţie cercetării acestor costisitoare cărţi erau mulţi vrăjitori, care aveau o puternică influenţă asupra minţilor superstiţioşilor închinători ai chipului din templu. – Ibidem, pp. 285–286

Pavel prezintă înaintea bisericii din Efes, în limbajul cel mai cuprinzător, minunata putere şi cunoştinţa pe care o pot deţine membrii ca fii şi fiice ale Celui Preaînalt. Era privilegiul lor de a fi întăriţi, cu toată puterea, prin Duhul Său, în omul dinăuntru, de a fi înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste, pentru a pricepe împreună „cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos care întrece orice cunoştinţă”. Dar rugăciunea apostolului atinge punctul culminant când se roagă ca ei să poată fi umpluţi cu toată plinătatea lui Dumnezeu. – Gânduri despre cartea Apocalipsa, p. 261

Marţi, 4 septembrie: În Troa

Din Efes, Pavel a pornit într-o altă călătorie misionară, în timpul căreia nădăjduia să mai viziteze o dată locurile unde lucrase mai înainte în Europa. Zăbovind o vreme la Troa, pentru a predica Evanghelia lui Hristos, el i-a găsit pe unii care erau doritori să asculte solia sa. „Mi se deschisese acolo o uşă în Domnul”, a declarat el mai târziu despre lucrarea sa în acest loc. Dar, cu toate că eforturile lui au fost pline de succes, totuşi el nu a putut rămâne mult timp la Troa. – Faptele apostolilor, p. 323

Aceasta este lucrarea pe care noi o avem de făcut. De la amvonul bisericilor populare se proclamă că prima zi a săptămânii este Sabatul Domnului; însă Domnul ne-a dat lumină, arătându-ne că porunca a patra a Decalogului este tot la fel de obligatorie ca şi celelalte nouă porunci din Legea Morală. Este lucrarea noastră să arătăm clar copiilor noştri că prima zi a săptămânii nu este adevăratul Sabat şi că păzirea acesteia, după ce am primit lumina cu privire la adevăratul Sabat, constituie idolatrie şi este în totală contradicţie cu Legea lui Dumnezeu. Pentru a-i putea învăţa cu privire la cerinţele Legii lui Iehova, este necesar să-i separăm pe copiii noştri de asocierile şi influenţele lumeşti şi să păstrăm în mintea lor adevărul Scripturii, învăţându-i cuvânt cu cuvânt, precept cu precept, pentru ca ei să nu se dovedească necredincioşi faţă de Dumnezeu. – Principiile fundamentale ale educaţiei creştine, p. 287

Demnitarii bisericii statului se vor uni ca să mituiască, să convingă sau să silească toate clasele pentru a onora duminica. Lipsa de autoritate divină va fi înlocuită prin acte opresive. Corupţia politică distruge iubirea de dreptate şi respectul pentru adevăr şi, chiar în America liberă, ca să-şi asigure favoarea publică, conducătorii şi legiuitorii vor ceda cerinţei majorităţii pentru o lege care va impune păzirea duminicii. (…)
Noi nu ne putem strădui să fim pe placul oamenilor care vor folosi influenţa lor ca să reprime libertatea religioasă şi să ia măsuri opresive prin care să îi silească pe semenii lor să ţină duminica la fel ca pe Sabat. Prima zi a săptămânii nu este o zi care trebuie să fie venerată. Ea este un sabat fals. Membrii familiei Domnului nu pot participa cu oamenii care înalţă această zi şi violează Legea lui Dumnezeu prin călcarea Sabatului Său. Poporul lui Dumnezeu nu trebuie să voteze pentru punerea unor asemenea oameni în slujbă, căci atunci când fac aceasta, devin părtaşi cu ei la păcatele pe care aceştia le comit în timp ce sunt în acel post. – Criza, pp. 18, 30

Miercuri, 5 septembrie: În Milet

Uneori, Pavel lucra zi şi noapte nu numai pentru propriile nevoi, ci şi pentru a putea să le vină în ajutor tovarăşilor săi de muncă. El şi-a împărţit câştigul cu Luca, dar l-a ajutat şi pe Timotei. Câteodată, a suferit şi de foame pentru a putea împlini lipsurile altora. Viaţa sa era o viaţă fără egoism. La Milet, către sfârşitul slujirii sale, cu ocazia vorbirii lui de rămas-bun adresate prezbiterilor din Efes, a putut să ridice înaintea lor mâinile lui trudite de muncă şi să spună: „N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva. Singuri ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine. În toate privinţele v-am dat o pildă şi v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, care Însuşi a zis: «Este mai ferice să dai decât să primeşti»” (Faptele 20:33-35). – Faptele apostolilor, p. 352

Cel mai mare învăţător dintre oameni, Pavel, a acceptat atât îndatoririle umile, cât şi pe cele înalte. El a recunoscut necesitatea de a munci atât fizic, cât şi intelectual şi a lucrat cu propriile mâini pentru a se întreţine material. El continua să-şi practice meşteşugul – acela de a face corturi – în timp ce predica zilnic Evanghelia în marile centre ale civilizaţiei. „Mâinile acestea”, a spus el când s-a despărţit de fruntaşii comunităţii din Efes, „au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine” (Faptele 20:34). – Educaţie, p. 66
La Milet, Pavel i-a chemat pe prezbiterii bisericii laolaltă şi i-a avertizat cu privire la ceea ce vor avea de întâmpinat: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase ca să tragă pe ucenici de partea lor. De aceea vegheaţi, şi aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi.” –
Mărturii, vol. 5, p. 141

Joi, 6 septembrie: În Tir şi Cezareea

La sfârşitul săptămânii petrecute la Tir, toţi fraţii, împreună cu soţiile şi copiii lor l-au însoţit pe Pavel la corabie şi, mai înainte ca el să păşească pe corabie, ei au îngenuncheat la ţărm şi s-au rugat unii pentru alţii.
Continuându-şi călătoria spre sud, călătorii au ajuns la Cezareea şi au „intrat în casa lui Filip evanghelistul, care era unul din cei şapte, şi au găzduit la el”. Aici, Pavel a petrecut câteva zile liniştite şi fericite – ultima libertate de care avea să se mai bucure pentru o vreme îndelungată.

Pe când Pavel zăbovea în Cezareea, „un proroc, numit Agab, s-a pogorât din Iudeea şi a venit la noi”, spune Luca. „A luat brâul lui Pavel, şi-a legat picioarele şi mâinile şi a zis: «Iată ce zice Duhul Sfânt: Aşa vor lega iudeii în Ierusalim pe omul acela al cui este brâul acesta şi-l vor da în mâinile neamurilor.»”
„Când am auzit lucrul acesta”, continuă Luca, „atât noi, cât şi cei de acolo am rugat pe Pavel să nu se suie la Ierusalim.” Însă Pavel nu voia să se abată de pe calea datoriei. El era gata să-L urmeze pe Hristos chiar dacă ar fi trebuit să ajungă la închisoare şi la moarte. „Ce faceţi de plângeţi aşa, şi-mi rupeţi inima?” exclamă el; „eu sunt gata nu numai să fiu legat, dar chiar să şi mor în Ierusalim pentru Numele Domnului Isus.” Văzând că îi pricinuiesc dureri fără a-i schimba gândul, fraţii au încetat să-l mai supere, rostind numai cuvintele: „Facă-se voia Domnului!”

Curând, a sosit vremea când trebuia să se termine scurta şedere la Cezareea şi, însoţit de unii dintre fraţi, Pavel şi tovarăşii lui s-au îndreptat către Ierusalim cu inimile mult umbrite de presimţirea răului ce urma să vină. (…)
Totuşi, în mijlocul descurajărilor, apostolul nu era descurajat. El era încredinţat că Glasul care îi vorbise inimii sale va mai vorbi încă şi inimii conaţionalilor săi şi că cei ce erau împreună cu el, ucenici ai Învăţătorului, pe care-L iubeau şi-I slujeau, aveau totuşi să-şi unească inimile cu a sa în lucrarea Evangheliei. – Faptele apostolilor, pp. 396–398
Acela care lucrează pentru Dumnezeu trebuie să fie suficient de înţelept ca să înţeleagă planul vrăjmaşului şi să nu îngăduie să i se distragă atenţia şi să fie indus în eroare. El trebuie să simtă o responsabilitate pentru convertirea ascultătorilor lui, să evite controversele şi să continue predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. (…)

De-a lungul timpului, lucrarea specială a lui Satana a fost întotdeauna aceea de a stârni controverse, ca să existe conflicte inutile cu privire la cuvinte neînsemnate. El ştie bine că acestea vor ocupa mintea şi timpul oamenilor. Conflictele fac să apară în mintea multora un spirit combativ şi înăbuşă spiritul convingerii, abătându-le atenţia spre diversitatea opiniilor, spre acuzaţii şi prejudecăţi care închid poarta în faţa adevărului. – Evanghelizare, p. 155