[miercuri, 17 ianuarie] Darul nemăsurat al cerului

Lauda pe care Hristos i-a adresat-o Mariei, după condamnarea rostită de ucenici, a fost de o mare valoare pentru ea. Hristos a apreciat darul, ca o expresie a dragostei Mariei, iar inima ei s-a umplut de pace și de fericire.

Ucenicii nu își însușiseră lecția dată de Scripturi în legătură cu credința care lucrează prin dragoste și care purifică sufletul; purtarea Mariei era lecția de care ei aveau nevoie și anume că exprimarea unei aprecieri fățișe pentru Domnul lor ar fi pe deplin acceptată de El.

El a făcut totul pentru ei. Ei nu realizau că, în curând, vor fi lipsiți de prezența Lui și că nu-I vor mai putea arăta vreun semn al aprecierii și dragostei lor. Această dragoste a lui Hristos, separat de curțile cerului, trăind viața umanității, nu a fost niciodată înțeleasă de ucenici așa cum ar fi trebuit. El a fost întristat adesea pentru că ei nu I-au dat ceea ce El ar fi trebuit să primească de la ei. El știa că dacă ei ar fi fost sub influența îngerilor cerești care erau cu El, ei ar fi fost de asemenea influențați cu zel și devoțiune adevărată și cu o consacrare deplină în ascultare de călăuzirea și voința lui Dumnezeu. Ei ar fi considerat că niciun dar nu este suficient de valoros pentru a demonstra afecțiunea spirituală a inimilor lor. Această cunoaștere ulterioară i-a ajutat să realizeze cât de multe lucruri ar fi putut face pentru Isus în timp ce El se afla cu ei și se puteau bucura de sfaturile Sale, expresii ale dragostei și recunoștinței purtate în inimile lor.

Aceeași lipsă este evidentă în lumea noastră, astăzi. Doar puțini sunt cei care apreciază tot ceea ce Hristos face pentru ei. Dacă ar face-o, dragostea cea mare și frumoasă a Mariei ar fi exprimată – ungerea ar fi de bunăvoie acordată și nu ar fi considerată o risipă.

Isus a apreciat darul Mariei ca pe o mărturie a dragostei ei pentru Maestrul care a lucrat mereu în favoarea altora, făcând bine celui sărac și spunând cuvinte de mângâiere celui oprimat. Aceia care au surprins exemplul dragostei care există în inima fiecăruia care face parte din familia celor răscumpărați vor intra în bucuria Domnului lor. Spiritul păcii și al bucuriei veșnice va umple inimile acelora care apreciază Darul ceresc. Hristos, Răscumpărătorul lumii, umple inimile cu dragoste. Prin credință, ei sunt făcuți una cu Hristos, și inimile lor sunt atrase către El. Ei trăiesc în Hristos, și Hristos trăiește în ei. Nimic nu este prea scump pentru a-l dărui Lui. Niciun act de renunțare de sine, de sacrificiu de sine nu este prea mare pentru a fi făcut față de El.

Cuvintele spuse cu atâta indignare: „Ce rost are risipa aceasta?” i-au adus în minte lui Hristos, în mod viu, sacrificiul cel mai mare care urma să fie făcut vreodată – care nu poate fi depășit de nimic altceva – darul de Sine, săvârșit pentru ispășirea păcatelor unei lumi pierdute. Întreaga Sa viață a fost una de renunțare de Sine și de sacrificiu de Sine. Descriindu-Și misiunea Sa în Galileea, El a spus: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea și orbilor, căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsați și să vestesc anul de îndurare al Domnului.” Domnul a arătat o așa de mare generozitate familiei Sale umane, încât nu se putea spune că ar fi putut face ceva mai mult. Această dragoste nu suferă comparație. Ea nu se dă înapoi de la nimic. Dându-ne pe unicul Său Fiu, nu ne va da împreună cu El toate lucrurile?

Dacă ar fi să judecăm din punct de vedere omenesc, un astfel de sacrificiu a fost nesăbuit; și atunci se pune întrebarea: „De ce Domnul demonstrează atâta risipă, o asemenea extravaganță printr-o mulțime de daruri?” Sigur, ființele cerești privesc cu uimire la familia umană care se agață de zdrențele propriei neprihăniri și refuză să fie îmbrăcată cu haina neprihănirii lui Hristos – refuzând să fie ridicată și îmbogățită cu dragostea fără de margini exprimată de Hristos. La fel de bine s-ar putea întreba: „De ce atâta risipă?”

Presupusa extravaganță a Mariei este o ilustrare a metodei lui Dumnezeu în planul mântuirii; harul și natura, legate între ele, manifestă plinătatea înnobilatoare a sursei din care izvorăsc. Pentru rațiunea umană, întregul plan al mântuirii este o risipă de har. Lepădarea de sine și sacrificiul din toată inima le putem vedea pretutindeni. Dar ele sunt date ca să împlinească restaurarea chipului moral al lui Dumnezeu în om. Ispășirea pentru lumea pierdută trebuia să fie deplină, din belșug și completă. Jertfa lui Hristos a fost peste măsură de abundentă și a fost de ajuns pentru orice suflet pe care Dumnezeu l-a creat. Nu putea fi limitată și nici măsurată, astfel ca să fie dovedită suficientă pentru cei care au acceptat marele dar. Nu toți oamenii vor fi mântuiți; totuși, chiar dacă nu ajunge la toți cei pentru care a fost întocmit, planul mântuirii nu este o risipă. El trebuia să fie îndeajuns și din abundență.

Prin spargerea vasului de alabastru, când toată camera a fost umplută cu parfumul lui, avem reprezentarea sacrificiului lui Hristos, care urma să umple întreaga lume cu parfumul dragostei infinite. Această acțiune a Mariei nu este niciodată în pericol să-și piardă parfumul. Această acțiune pe care ucenicii au numit-o „risipă” s-a repetat de atunci de mii de ori în inimile bănuitoare ale altora și des-crie istoria dragostei nemărginite a lui Dumnezeu pentru neamul căzut. – „The Youth’s Instructor”, 19 iulie 1900