Domnul Însuşi va merge înaintea ta, El Însuşi va fi cu tine, nu te va părăsi şi nu te va lăsa; nu te teme şi nu te înspăimânta!
Deuteronomul 31:8
Când întunericul ne înconjoară din toate părțile și nu putem să vedem ce ne rezervă viitorul…, când îngrijorările noastre devin munți de netrecut, slăbindu‑ne puterile de a rezista…, când nu știm deloc ce să facem și cum să supraviețuim… când rugăciunile noastre par să fie slabe și ineficiente, în aceste momente, Dumnezeu este mai aproape de noi ca niciodată. Totuși, nu trebuie să renunțăm la rugăciune. Ellen G. White a scris: „Adu înaintea lui Dumnezeu nevoile, bucuriile, necazurile, grijile și temerile tale. Poverile tale nu-L vor împovăra și nu-L vor obosi. El… nu rămâne indiferent față de nevoile copiilor Săi. Inima Lui iubitoare este mișcată de durerile noastre și chiar de strigătele noastre de durere.”[1]
De la moartea mamei noastre, pe 14 martie 2019, eu și fratele meu am pregătit casa părinților pentru a fi pusă în vânzare. Am avansat greu, lovindu-ne adesea de obstacole care ne-au întunecat drumul. După 9 aprilie 2020, lumea noastră s-a afundat în pandemie, provocând moarte, sisteme medicale prăbușite și milioane de șomeri. În acest timp, eu și fratele meu am primit certificatul de moștenitori ai părinților noștri. Căutând o firmă pentru a face curat în casă înainte de a o vinde, m-am rugat lui Dumnezeu pentru călăuzire. El nu doar că mi-a trimis cea mai bună echipă de curățenie, ca răspuns la rugăciunea mea, dar – am înțeles mai târziu – mi-a trimis acea echipă pentru a răspunde strigătelor lor după ajutor. Coordonatoarea echipei mi-a împărtășit îngrijorările ei: comenzi puține de la începerea pandemiei; lipsită de posibilitatea de a-i da șefului ei banii pe care îi datora lunar, adică 350 de dolari. Din suma de 450 de dolari pe care i-o dădeam eu pentru serviciile de curățenie, ar fi beneficiat cel mai mult șeful ei.
„Cum voi supraviețui?” a exclamat ea. Empatizând cu situația ei, i-am adresat cuvinte de mângâiere și credință, ca să-i aline îngrijorarea. I-am spus: „Te aștept să vorbim după ce terminați treaba.”
Ploua când echipa se pregătea să plece. Mă gândisem să le dau în plus cincizeci de dolari, însă Dumnezeu mi-a spus: „Două sute de dolari.” Când femeia a văzut banii, lacrimi de îndoială, dar și de bucurie și de recunoștință au început să-i ude obrajii. În acel moment de neuitat, un potop de binecuvântări ne-a învăluit pe amândouă. Dumnezeu mă folosise ca un far de speranță în mijlocul întunericului din viața ei.
[1] Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 100, în orig.
