[marți, 14 iunie] Dăruirea sistematică

Din Mackford ne-am dus la Dodgeville, pentru o lucrare de trei săptămâni. Deși orașul avea locuitori profund necredincioși, s-a întâmplat că aceștia au primit cu un mare interes întâlnirile noastre. Unul dintre ei a declarat că întâlnirea la care a participat a fost prima adunare religioasă la care a participat în decursul a 14 ani. În acele zile nu făceam colectă, dar, fără să știm, necredincioșii au strâns 50 de dolari pentru cheltuielile noastre.

La plecarea din Dodgeville, ne-am dus cu cortul nostru la Green Vale, Illinois. Aici, ne-am întâlnit cu Moses Hull, din Plum River. Acesta fusese predicator adventist de ziua întâi și ajunsese să accepte solia citind. Dorind să-i cunosc abilitatea de vorbitor în public, l-am invitat să vorbească la „The Christian’s Hope”. Având acceptul fraților noștri, a făcut asta și, pentru o vreme, ne-a însoțit în lucrarea noastră.

După recoltat, am înălțat două corturi pe câmp, unul cu frații Ingraham, Hutchins și Philips, în timp ce eu și fratele Sperry l-am luat pe celălalt la White Rock. Un frate deosebit de interesant ne-a achitat plata pentru masă și cazare.

Câțiva tineri oponenți au părut hotărâți să ne facă probleme, dar, cu fiecare mișcare pe care o făceau, reușeau doar să atragă oamenii de partea noastră. După a doua seară, acești scandalagii, vorbind gălăgios despre Legea lui Moise, s-au dus și au luat un miel, iar după ce i-au tăiat urechea, l-au aruncat în cort ca jertfă (presupun). În timpul ultimei noastre întâlniri ne-am adunat într-o școală din apropierea cortului. Acești bădărani au scos peste jumătate dintre bețele mici de susținere ale cortului, apoi câțiva indivizi mai mari s-au prins de osia unei căruțe, gândindu-se că, urnind căruța, vor dărâma cortul. Au fost, însă, descoperiți la timp.

Ne-am continuat lucrările până la sosirea ploilor de toamnă și a vremii reci. După aceea, m-am întors la Waukon. M-am bucurat să aflu că George I. Butler, care fusese sceptic în privința soliei, s-a convertit și se alăturase celor din Waukon care țineau Sabatul.

La puțin timp după ce am ajuns acasă, mi-am vândut calul, căruța și majoritatea bunurilor casnice și ne-am mutat la Battle Creek, unde am ajuns pe data de 1 noiembrie. Frații noștri tocmai terminaseră a doua casă de adunare, cu o dimensiune de 42 x 28. Prima, de 24 x 18, se dovedise a fi prea mică pentru a primi roadele lucrării. Pe data de 6 noiembrie, la o adunare generală a fraților, casa de rugăciune a fost dedicată, iar eu am fost rugat să țin prima predică. Între timp, fratele White ne-a făcut rost de o cabană, în zona de vest a Battle Creek, la un preț de 400 $.

După ce m-am stabilit în Battle Creek, în 1857, familia s-a mărit cu o fetiță. Din punct de vedere economic, iarna anului 1857 a fost grea. Grâul costa șaizeci și cinci de cenți banița, iar ovăzul era treizeci și cinci. Pentru cele șase luni de iarnă am primit trei turte de zahăr de arțar care cântăreau 4,5 kilograme fiecare, zece banițe de grâu, cinci de mere, o jumătate de purcel, o grămadă de fasole și patru dolari bani în mână. Încă nu primiserăm lumina privind reforma sanitară și nici nu era încă niciun sistem de sprijin pentru slujitorii cauzei.

În luna martie a anului 1858, sora White i-a spus soțului ei următoarele: „Domnul mi-a arătat că, dacă vei aduna predicatorii la un loc și-l vei chema pe J. N. Andrews din Waukon, și împreună veți ține un studiu biblic, veți descoperi în Scriptură un plan complet de a sprijini lucrarea”.

„De ce Domul nu i-a arătat direct care era planul?”, ar putea să întrebe unii, iar răspunsul meu este: „Deoarece El dorește ca oamenii Lui să cerceteze ei însuși în Scriptură.” În luna aprilie a acelui an, a fost ținut studiul biblic la Battle Creek, după care frații au spus că „sistemul de dăruire a zecimii este la fel de obligatoriu ca întotdeauna”. Oricum, la introducerea practicării acestui sistem, l-au numit „dăruire sistematică pe principiul zecimii”.