[marți, 12 octombrie] Cele două căi

La Conferința din Battle Creek, din 27 mai 1856, mi-au fost arătate în viziune unele lucruri care privesc biserica în general. Slava și măreția lui Dumnezeu au trecut prin fața mea.

Îngerul a spus: „El este grozav în măreție, deși nu vă dați seama de acest lucru; mânia Lui este teribilă, deși Îl supărați în fiecare zi.” „Luptați-vă să intrați pe poarta cea strâmtă, căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află.”

Aceste căi sunt distincte, separate și merg în direcții opuse. Una conduce spre viață veșnică, iar cealaltă, spre moarte veșnică. Am văzut deosebirea dintre aceste căi și, de asemenea, deosebirea dintre cei ce merg pe ele. Căile sunt opuse; una este largă și netedă, cealaltă este îngustă și aspră. Deci, cei care merg pe ele au caractere opuse, în ce privește viața, îmbrăcămintea și conversațiile lor.

Cei care călătoresc pe calea cea îngustă vorbesc despre bucuria și fericirea pe care le vor avea la sfârșitul călătoriei. Chipurile lor sunt adesea triste și totuși deseori strălucesc de o bucurie sfântă, sacră. Ei nu se îmbracă precum cei de pe calea cea largă, nici nu vorbesc ca ei și nici nu fac faptele lor. Lor le-a fost dat un model. Omul durerii, obișnuit cu suferința, le-a deschis calea și El Însuși a mers pe ea. Urmașii Lui văd urmele pașilor Lui și sunt mângâiați, alinați. El a mers pe această cale în siguranță; și ei pot merge la fel, călcând pe urmele pașilor Lui.

Pe calea cea largă, toți sunt preocupați de propriile lor persoane, de îmbrăcăminte, de plăcerile ce se ivesc. Ei își îngăduie libertate în râsete, veselie și nu se gândesc la sfârșitul călătoriei lor, la distrugerea sigură de la capătul cărării. Cu fiecare zi ce trece, ei se apropie de nimicirea lor; cu toate acestea, ei merg înainte în mod nesăbuit, repede, tot mai repede. Oh, cât de înspăimântător mi s-a părut acest lucru!

Am văzut că mulți dintre cei care călătoreau pe această cale largă aveau aceste cuvinte scrise asupra lor: „Mort față de lume. Sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape. De aceea, fiți și voi gata.” Ei păreau la fel de îngâmfați ca cei din jurul lor, cu excepția unei umbre de tristețe pe care am observat-o pe chipurile lor. Discuțiile lor erau la fel ca ale celor veseli și nesăbuiți din jur; însă, din când în când, ei arătau cu satisfacție spre cele scrise pe veșmintele lor, spunând și altora să aibă și ei aceleași lucruri scrise pe ale lor. Se aflau pe calea cea largă, deși susțineau că se numără printre cei ce merg pe calea cea îngustă. Cei din jurul lor spuneau: „Nu este nicio deosebire între noi. Suntem la fel în modul în care ne îmbrăcăm, vorbim și acționăm.”

Apoi am fost îndreptată înapoi, spre anii 1843 și 1844. Atunci exista un spirit de consacrare care nu mai există acum. Ce s-a întâmplat cu cel care susține că este poporul deosebit al lui Dumnezeu? Am văzut că acesta se conformează lumii și nu dorește să sufere de dragul adevărului. Am văzut o mare lipsă de supunere față de voința lui Dumnezeu. Am fost îndreptată spre copiii lui Israel, după ce au plecat din Egipt. […] Am văzut că mulți dintre cei care pretind a crede adevărul pentru acest timp de pe urmă socotesc un lucru ciudat că israeliții murmurau în timpul călătoriei lor; și că, după toate faptele minunate făcute de Dumnezeu pentru ei, au putut fi atât de nerecunoscători, încât să uite ce a făcut El pentru ei. Îngerul a spus: „Voi ați făcut mai rău decât ei.”[…]

Dacă apar necazuri, unii încep să privească înapoi și consideră că trec printr-o perioadă grea. Unii din cei care susțin că sunt slujitorii lui Dumnezeu nu știu ce efect curățitor au încercările. Uneori, își produc ei înșiși încercări, își închipuie anumite necazuri și sunt așa de ușor descurajați, răniți, se simt atât de repede atinși în mândria lor, încât se jignesc pe ei înșiși, îi jignesc pe alții și fac rău cauzei lui Dumnezeu. Satana amplifică necazurile lor și le pune în minte astfel de gânduri care le-ar distruge influența și utilitatea, dacă le-ar da frâu liber[…]

A murmura împotriva lui Dumnezeu este un lucru îngrozitor. Ei nu au întipărit în minte că drumul pe care merg este aspru, că este nevoie de tăgăduire de sine, de răstignirea eului și că nu trebuie să se aștepte ca totul să meargă atât de bine ca și când ar fi pe calea cea largă. – „Mărturii pentru biserică”, vol. 1, pp. 127-129