Adevăr relativ sau absolut?

„I-am spus că vreau să pedepsesc casa lui pentru totdeauna, din pricina fărădelegii de care are cunoștință și prin care fiii lui s-au făcut vrednici de lepădat, fără ca el să-i fi oprit.” (1 Samuel 3:13)

Ascultă ediția audio aici.

Cu trecerea timpului, oamenii își permit tot mai multe lucruri, fără a se simți vinovați sau fără a crede că poate exista vreo limită. Până la un moment dat, oamenii spuneau că cerul este limita, dar după ce au descoperit că dincolo de el este un univers infinit, nimic nu mai are limite. Probabil nici modul în care ne raportăm unii la alții sau chiar la Dumnezeu. Postmodernismul a adus și ideea de relativism în toate privințele: nu mai există impuneri sau adevăruri absolute; în consecință, religia care propune un adevăr absolut este irelevantă pentru generația care consideră că totul este relativ.

Eli, ca preot și părinte, ar fi putut să le predea o lecție categorică fiilor săi, prin care ei să înțeleagă diferența dintre sacru și nesacru, dar a ales să-i lase fără niciun fel de limitare, de aceea neglijența lui a avut o consecință inevitabilă. Ce a făcut sau ce a omis să facă a fost probabil în ideea de a nu-și pierde fiii, la fel cum fac mulți creștini azi, care renunță la mustrare sau limitare doar pentru a-i ține aproape pe copiii lor. Dumnezeu însă dezaprobă această atitudine delăsătoare, în care părintele nu ia nicio măsură.

Educația nu înseamnă implementarea anumitor obiceiuri sau informații bune, ci etimologia cuvântului ne sugerează că ea înseamnă în primul rând înlăturarea înclinațiilor rebele înrădăcinate în natura decăzută a omului, de aceea „a educa” nu înseamnă doar „a adăuga”, ci și „a plivi buruienile”.

Să ne rugăm pentru puterea de a fi hotărâți și categorici, dar totodată blânzi și smeriți cu inima!