Comentarii inspirate (st. 7)

Odihnă, relații și vindecare

Sabat după-amiază, 7 august

Pentru aceia care stau sub condamnarea păcatului și sunt doborâți de simțământul nevredniciei, în acest raport biblic există lecții de credință și de încurajare. Biblia prezintă cu credincioșie urmările apostaziei lui Israel, dar ea descrie și umilința adâncă și pocăința, devoțiunea sinceră și jertfa generoasă care au marcat timpurile de întoarcere la Domnul.
Orice întoarcere adevărată la Domnul aduce bucuria dăinuitoare în viață. Când se supune influenței Duhului Sfânt, păcătosul își vede vinovăția și necurăția în contrast cu sfințenia Marelui Cercetător al inimilor. Se vede condamnat ca un călcător al Legii. Dar nu trebuie ca, din cauza aceasta, să facă loc disperării, deoarece iertarea lui a fost deja obținută. Se poate bucura de simțământul că păcatele îi sunt iertate și de dragostea unui Părinte ceresc iertător. Slava lui Dumnezeu se manifestă prin faptul că El cuprinde în brațele dragostei Sale ființele omenești păcătoase care se pocăiesc, prin faptul că le leagă rănile, le curățește de păcat și le îmbracă în hainele mântuirii. – Profeți și regi, p. 668

Iubirea lui Dumnezeu este cu mult mai presus decât o simplă negare; ea este un principiu pozitiv și activ, un izvor de viață, curgând mereu spre binecuvântarea altora. Dacă iubirea lui Hristos locuiește în noi, nu numai că nu vom fi stăpâniți de vreun simțământ de ură față de semenii noștri, ci vom căuta pe orice cale să arătăm iubire față de ei.
Atunci când cineva, care mărturisește că Îi servește lui Dumnezeu îi face rău unui frate sau îi aduce vreun prejudiciu, el reprezintă în mod fals caracterul lui Dumnezeu față de acel frate, dar răul trebuie să fie mărturisit și vinovatul trebuie să-și recunoască acest păcat dacă vrea să fie în armonie cu Dumnezeu. Poate că fratele nostru ne-a făcut un rău mai mare decât i-am făcut noi, dar aceasta nu micșorează cu nimic răspunderea noastră. Dacă, atunci când venim înaintea lui Dumnezeu, ne aducem aminte că cineva are ceva împotriva noastră, trebuie să lăsăm darul nostru de rugăciune, de mulțumire, darul de bunăvoie, și să mergem la acel frate, să ne mărturisim păcatul cu umilință și să-i cerem iertare.

Dacă l-am păgubit sau insultat pe fratele nostru în vreun mod oarecare, trebuie să-l despăgubim. Dacă am adus mărturie mincinoasă fără să știm, dacă i-am răstălmăcit cuvintele, dacă i-am păgubit influența în vreun fel, trebuie să mergem la cel cu care am vorbit despre el și să ne retragem toate cuvintele injurioase.
Dacă neînțelegerile dintre frați n-ar fi descoperite înaintea altora, ci ar fi rezolvate între ei, în spiritul iubirii creștine, cât rău s-ar putea evita! Câte rădăcini de amărăciune, prin care mulți au fost pătați, ar fi nimicite și cât de strânse și duioase ar fi legăturile dintre urmașii lui Hristos, uniți în iubirea Sa! – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 58–59

Duminică, 8 august: Confruntarea cu trecutul

Auzind de rezervele abundente făcute de împăratul Egiptului, zece dintre fiii lui Iacov au plecat într-acolo să cumpere grâu. La sosire, au fost îndreptați spre reprezentantul împăratului și, împreună cu alte persoane care voiau să cumpere grâu, au venit să se prezinte înaintea cârmuitorului țării. Și „s-au aruncat cu fața la pământ înaintea lui.” … Când i-a văzut pe frații săi plecându-se și închinându-se înaintea lui, Iosif și-a adus aminte de visele sale și scenele din trecut i-au apărut înainte. Cercetând grupul, ochiul său ager a descoperit că Beniamin nu era cu ei. Să fi căzut oare și el victimă cruzimii acestor oameni sălbatici? El s-a hotărât să afle adevărul.
… El dorea să afle dacă ei mai au același spirit îngâmfat ca pe vremuri, când era cu ei, și, de asemenea, să obțină de la ei informații cu privire la căminul lor; totuși el știa bine cât de neadevărate ar fi putut fi declarațiile lor. – Patriarhi și profeți, pp. 224–225

Slujitorii lui Hristos nu trebuie să urmeze îndemnurile inimii lor firești. Ei trebuie să aibă o strânsă comuniune cu Dumnezeu, ca nu cumva, fiind provocați, eul să se manifeste și ei să verse un torent de cuvinte nefolositoare, care nu sunt ca roua sau ca ploaia liniștită ce înviorează plantele ofilite. Satana ar dori ca ei să se poarte astfel, pentru că acestea sunt metodele lui. Balaurul se mânie; duhul lui Satana este acela care se dă pe față în mânie și acuzații. Dar servii lui Dumnezeu trebuie să fie reprezentanții Săi. El dorește ca ei să folosească numai moneda cerului, adevărul care poartă imaginea și pecetea Sa. Puterea prin care ei trebuie să biruiască răul este puterea lui Hristos. Slava lui Hristos este tăria lor. Ei trebuie să-și ațintească ochii spre frumusețea Lui. Atunci ei pot să prezinte Evanghelia cu tact și cu blândețe divină. Spiritul care rămâne blând sub provocare vorbește cu mai multă forță în favoarea adevărului decât oricare argument, oricât de puternic. – Hristos, Lumina lumii, p. 353

Hristos este unica noastră speranță. Putem să privim la El, deoarece El este Mântuitorul nostru. Putem să-L credem pe cuvânt și să depindem de El. Domnul cunoaște exact ajutorul de care avem nevoie, iar noi putem să ne punem încrederea în El fără teamă. Dacă ne bazăm numai pe călăuzirea înțelepciunii omenești, vom constata că ne-am așezat de partea celor învinși. Dar putem să venim direct la Domnul nostru, căci El a zis; „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.” Este privilegiul nostru să fim învățați de El. …
Avem o audiență la Dumnezeu și putem să-I prezentăm cererile noastre. Prin urmare, nimic să nu ne împiedice să adresăm rugăciunile noastre în Numele lui Isus, cu încrederea fermă că Dumnezeu ne ascultă și ne va răspunde. Să aducem greutățile noastre înaintea lui Dumnezeu, umilindu-ne înaintea Sa. – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, pp. 486–487

Luni, 9 august: Pregătirea scenei

Frații săi [ai lui Iosif] au rămas încremeniți, muți de spaimă și uimire. Cârmuitorul Egiptului era fratele lor Iosif, pe care ei îl invidiaseră, voiseră să-l ucidă și pe care, în cele din urmă, îl vânduseră ca rob! Tot comportamentul lor rău față de el a trecut pe dinaintea lor. Ei și-au amintit cum disprețuiseră visele lui și cum se străduiseră să nu se împlinească. …
Văzându-le tulburarea, el le-a spus cu duioșie: „Apropiați-vă de mine”, și, în timp ce ei se apropiau, el a continuat: „Eu sunt fratele vostru Iosif, pe care l-ați vândut ca să fie dus în Egipt. Acum, nu vă întristați și nu fiți mâhniți că m-ați vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viața m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră.” Dându-și seama că au suferit destul pentru cruzimea cu care s-au purtat față de el, plin de noblețe, el a căutat să le alunge temerile și să ușureze amărăciunea mustrărilor lor de conștiință. …
… „El s-a aruncat de gâtul fratelui său Beniamin și a plâns, și Beniamin a plâns și el pe gâtul lui. A îmbrățișat, de asemenea, pe toți frații lui, plângând. După aceea, frații lui au stat de vorbă cu el.” Plini de umilință, ei și-au mărturisit păcatul și i-au cerut iertare. De multă vreme ei se chinuiau, având temeri și remușcări, iar acum se bucurau că el era încă în viață. – Patriarhi și profeți, pp. 230–231

Cu toate că a fost înălțat la rangul de conducător al întregii țări, Iosif nu L-a uitat pe Dumnezeu. Știa că este un străin într-o țară străină, despărțit de tatăl și de frații lui, care îl întristaseră adesea, dar el credea cu hotărâre că Dumnezeu îi conducea viața pentru a-l pune într-o poziție importantă. Depinzând continuu de Dumnezeu, el și-a îndeplinit cu credincioșie toate îndatoririle funcției sale de conducător peste țara Egiptului. …
[Când] și-au mărturisit cu smerenie răul pe care i-l făcuseră lui Iosif și i-au cerut stăruitor iertare, [frații lui Iosif] s-au bucurat foarte mult văzând că el era în viață, deoarece avuseseră mari remușcări și fuseseră foarte tulburați din cauza cruzimii lor față de el. Și acum, știind că nu erau vinovați de vărsare de sânge, mintea lor chinuită atâta vreme a fost eliberată.
Iosif i-a iertat bucuros pe frații lui și i-a trimis acasă cu provizii din belșug, încărcate în care, și cu tot ce era necesar pentru a se întoarce împreună cu tatăl lor și cu familiile lor în Egipt. Iosif i-a dat fratelui său Beniamin daruri mai bogate decât celorlalți frați ai săi. Când au plecat, a avut grijă să le spună: „Să nu vă certați pe drum!” Se temea să nu înceapă vreo ceartă între ei și să se acuze unul pe celălalt ca fiind mai vinovat pentru felul plin de cruzime în care se purtaseră cu el. Ei s-au întors la tatăl lor plini de bucurie. – Spiritual Gifts, vol. 3, pp. 152, 167

Isus cunoaște cazul fiecărui om. Tu poate zici: „Sunt păcătos, foarte păcătos.” Se poate să fie așa, dar, cu cât ești mai rău, cu atât ai mai mare nevoie de Isus. El nu-i izgonește pe cei care plâng sau sunt întristați. El nu spune nimănui despre tainele inimii tale care vrei să rămână ascunse, ci invită fiecare suflet tremurând să prindă curaj. El îi iartă din toată inima pe toți aceia care vin la El, căutând iertare și îndreptare. – Hristos, Lumina lumii, p. 568

Marți, 10 august: Iartă și uită?

Apostolul Petru I-a adresat Domnului Hristos următoarea întrebare: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?” … Domnul Hristos ne-a învățat că nu trebuie să obosim niciodată iertând. El a răspuns: „Eu nu-ți zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte” (Matei 18:22).
După aceea, Domnul a arătat care este adevăratul temei pentru acordarea iertării și pericolul de a cultiva un spirit neiertător. El le-a spus o parabolă despre modul în care s-a comportat un împărat cu slujbașii care administrau treburile împărăției sale. Unii dintre acei slujbași încasaseră sume uriașe care aparțineau statului. Când împăratul a cercetat felul în care au administrat lucrurile încredințate, i-a fost adus un om al cărui raport dovedea că îi datora domnului său suma imensă de zece mii de talanți. El nu avea cu ce să plătească datoria și, după obiceiul timpului, împăratul a poruncit să fie vândut împreună cu tot ce avea și să se acopere paguba. Dar omul îngrozit a căzut la picioarele lui, spunându-i: „«Doamne, mai îngăduie-mă, și-ți voi plăti tot.» Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul și i-a iertat datoria” (Matei 18:26). …
Iertarea acordată de acest împărat reprezintă iertarea tuturor păcatelor, pe care ne-o oferă Dumnezeu. Împăratul care, cuprins de milă, i-a iertat slujitorului său datoria Îl reprezintă pe Domnul Hristos. Omul s-a aflat sub condamnarea legii pe care o încălcase. El nu se putea salva singur și, din acest motiv, Domnul Hristos a venit în lumea noastră, Și-a înveșmântat divinitatea în natură umană și Și-a dat viața. Cel drept a murit pentru cei nedrepți. El S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre și îi oferă fiecărui suflet, fără plată, iertarea cumpărată cu sângele Său. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 243–245

Dacă frații tăi greșesc, trebuie să-i ierți. Când vin la tine să-și mărturisească greșeala, nu trebuie să spui: „Nu cred că sunt suficient de smeriţi. Nu cred că sunt sinceri în mărturisirea lor.” Ce drept ai tu să-i judeci ca și când ai putea să le cunoști inima? Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Dacă-i pare rău, iartă-l! Și chiar dacă păcătuiește împotriva ta de șapte ori pe zi și de șapte ori se întoarce la tine și zice: «Îmi pare rău», să-l ierți” (Luca 17:3,4). …
Nu-i dați celui greșit niciun prilej să se descurajeze. Nu acceptați ca în inima voastră să pătrundă un spirit de asprime fariseică și să-l rănească pe fratele vostru. Niciun simțământ batjocoritor să nu se ivească în mintea sau în inima voastră. Nicio urmă de dispreț să nu se manifeste în vocea voastră. Dacă-i vorbiți conduși de un impuls personal, dacă adoptați o atitudine de indiferență sau arătați suspiciune și neîncredere, acestea ar putea contribui la distrugerea unui suflet. El are nevoie de un frate cu inima plină de simpatia și înțelegerea Fratelui nostru mai mare, care să miște inima lui omenească. Faceți-l să simtă strângerea călduroasă a unei mâini pline de simpatie și să audă îndemnul rostit în șoaptă: „Hai să ne rugăm!” Dumnezeu vă va dărui amândurora o experiență bogată. Rugăciunea ne unește unii cu alții și cu Dumnezeu. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 249–250

Miercuri, 11 august: Să punem în practică

Crucea de pe Calvar ne atrage cu putere, oferindu-ne un motiv de a-L iubi pe Salvatorul nostru și arătându-ne de ce ar trebui să Îl punem pe El pe primul loc în toate. Ar trebui ca noi să ne găsim locul la piciorul crucii în pocăință smerită. Acolo, privind la agonia Mântuitorului, văzând cum Fiul lui Dumnezeu moare, El, Cel neprihănit pentru cei păcătoși, putem învăța lecția blândeții și a smereniei minții. Priviți la Acela care, cu un cuvânt, putea porunci ca legiuni de îngeri să-I vină în ajutor, dar a suferit să fie subiect de batjocură și râsete, insulte și ură. El S-a dat pe Sine ca jertfă pentru păcat. Când a fost batjocorit nu a amenințat, când a fost acuzat fără motiv, nu a deschis gura. Pe cruce, S-a rugat pentru cei care Îl omorau. El a murit pentru ei, El a plătit un preț infinit pentru fiecare dintre ei. El a purtat vina păcatelor omului fără să murmure. – Lift Him Up, p. 233

Cerul Îl privea cu durere și surprindere pe Hristos atârnând pe cruce, cu sângele șiroind din rănile din tâmplele Sale și sudoarea amestecată cu sânge stând pe fruntea Lui. Picătură cu picătură, sângele curgea din mâinile și picioarele Sale pe stânca găurită pentru a se înfige în ea piciorul crucii. Rănile făcute de cuie se lărgeau pe măsură ce greutatea corpului Său trăgea în jos. Răsuflarea Lui chinuită devenea din ce în ce mai rapidă, mai adâncă, pe măsură ce sufletul I se zbătea sub povara păcatelor lumii. Tot cerul era plin de uimire, atunci când rugăciunea Domnului Isus a fost înălțată în mijlocul groaznicelor Lui suferințe: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” (Luca 23:34). – Hristos, Lumina lumii, p. 760

Învățătorul din cer, nimeni altcineva decât Fiul lui Dumnezeu, a venit pe pământ pentru a descoperi caracterul Tatălui înaintea oamenilor, pentru ca aceștia să I se poată închina în duh și adevăr. Domnul Hristos le-a arătat oamenilor că îndeplinirea strictă a ceremoniilor și ritualurilor nu-i va mântui, căci Împărăția lui Dumnezeu este de natură spirituală. Domnul Hristos a venit pe pământ pentru a sădi sămânța adevărului. El deținea cheile tuturor comorilor înțelepciunii și a putut deschide ușile științei pentru a scoate la lumină bogății nedescoperite ale cunoașterii, esențiale pentru mântuire. El le-a prezentat oamenilor ceea ce era corect, în contradicție cu reprezentările vrăjmașului cu privire la caracterul lui Dumnezeu, și a căutat să le transmită oamenilor dragostea Tatălui ceresc care „atât de mult a iubit lumea, că a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16). El i-a îndemnat pe oameni să se roage, să se pocăiască, să-și mărturisească păcatul și să se lase de el. El i-a învățat cinstea, răbdarea, îndurarea și mila, îndemnându-i să-i iubească nu numai pe cei care îi iubesc pe ei, ci și pe cei care îi urăsc, care îi tratează cu dispreț. Prin aceasta El le-a descoperit caracterul Tatălui, care este îndelung răbdător, plin de milă și de răbdare, plin de îndurare, încet la mânie și plin de bunătate și de adevăr. Cei care au acceptat învățătura Lui au avut parte de paza îngerilor trimiși cu însărcinarea de a-i întări și a-i lumina, pentru ca adevărul să poată reînnoi și sfinți sufletul. – Principiile fundamentale ale educației creștine, p. 177

Joi, 12 august: Găsirea odihnei după acordarea iertării

Chemat din temniţă, un slujitor al celor întemniţaţi, o pradă a lipsei de recunoştinţă şi a răutăţii, Iosif s-a dovedit credincios ascultării lui de Dumnezeul cerului. Şi tot Egiptul s-a minunat de înţelepciunea omului pe care îl învăţa Dumnezeu. Faraon „L-a pus domn peste casa lui şi dregătorul tuturor averilor lui, ca să lege după plac pe domnitorii lui şi să înveţe pe bătrânii lui înţelepciunea” (Psalmii 105:21,22). Dumnezeu S-a manifestat prin Iosif nu doar pentru poporul Egiptului, ci pentru toate popoarele care erau legate de acest imperiu puternic. El a intenţionat să facă din Iosif un purtător de lumină pentru toate popoarele şi l-a aşezat aproape de tronul celui mai mare imperiu, pentru ca iluminarea cerească să se extindă şi aproape, şi departe. Prin înţelepciunea şi dreptatea lui, prin curăţia şi generozitatea de care dădea dovadă în viaţa de fiecare zi, prin dedicarea lui faţă de interesele oamenilor – şi încă ale unui popor de idolatri – Iosif a fost un reprezentant al lui Hristos. În binefăcătorul lor, către care tot Egiptul se întorcea cu recunoştinţă şi cu laude, acei oameni păgâni – şi, prin ei, toate popoarele cu care erau ei în legătură – aveau să vadă dragostea Creatorului şi Mântuitorului lor. – Mărturii, vol. 6, pp. 219–220

Inima în care domneşte dragostea va fi călăuzită către un comportament caracterizat de blândeţe, amabilitate şi compasiune faţă de ceilalţi, indiferent dacă aceştia corespund sau nu aşteptărilor noastre, dacă ne respectă sau ne tratează rău. Dragostea este un principiu activ; ea ne face să vedem întotdeauna ce este bun în ceilalţi, oprindu-ne de la acţiuni nechibzuite, ca nu cumva să dăm greş în obiectivul nostru de a câştiga suflete la Hristos. Dragostea nu-şi caută propriul interes. Nu îi îndeamnă pe oameni să caute comoditatea şi satisfacerea eului. De multe ori, onoarea pe care i-o acordăm eului împiedică dragostea să crească….
Un alt element remarcabil în caracterul lui Iosif … este profundul lui respect filial. Atunci când îşi întâlneşte tatăl, cu lacrimi în ochi, se agaţă de gâtul lui într-o îmbrăţişare plină de afecţiune. El simţea că nu poate face suficient pentru mângâierea părintelui său şi a vegheat asupra ultimilor ani ai acestuia cu o dragoste la fel de duioasă ca aceea a unei mame. Nu a precupeţit nimic ca să-şi arate respectul şi iubirea în orice ocazie. Iosif este un exemplu pentru ceea ce ar trebui să fie tinerii. – Ibidem, vol. 5, pp. 123–125

Dacă venim la Dumnezeu, simțindu-ne neajutorați și dependenți, cum și suntem de fapt, și mărturisind cu credință umilă și încrezătoare dorințele noastre Celui Atotștiutor, care vede totul, chiar până la cele mai mici amănunte ale creației și care guvernează totul prin voința și cuvântul Lui, El poate și este mereu gata să vină în întâmpinare rugăciunilor noastre și va face ca lumina Lui să ne însenineze inimile. Prin rugăciune sinceră, suntem puși în contact cu mintea Celui Infinit. Pentru moment, poate nu vom avea nicio dovadă evidentă a faptului că fața Răscumpărătorul nostru se pleacă spre noi cu compasiune și dragoste, dar, cu siguranță, lucrurile așa stau. Poate că nu-I simțim atingerea în mod evident, dar mâna Lui este asupra noastră cu o gingășie plină de dragoste și de îndurare.
Când venim să cerem îndurarea și binecuvântarea lui Dumnezeu, trebuie să avem în inimă un spirit iubitor și iertător. – Calea către Hristos, p. 97

Vineri, 13 august: Studiu suplimentar

Slujitorii Evangheliei, cap. „Cum îi educă Dumnezeu pe lucrătorii Săi”;
Fii și fiice ale lui Dumnezeu, „În iertare”, p. 153 (26 mai).