Comentarii inspirate (st. 1)

Viața într-o societate de tipul 24/7

Sabat după-amiază, 26 iunie

Universul ceresc manifestă cel mai mare interes pentru această lume minusculă. … Şi totuşi, noi venim în contact cu activitatea intensă a oraşelor, ne amestecăm cu mulţimea care aglomerează străzile, intrăm în pieţe şi mergem pe stradă şi, în toate acestea, de dimineaţă şi până seara, oamenii se poartă ca şi când afacerile, sportul şi căutarea plăcerilor constituie totul în viaţă, ca şi când lumea aceasta este totul, ocupând mintea şi preocuparea noastră. Cât de puţini contemplă puterea nevăzută!
Întreg cerul este foarte interesat de fiinţele omeneşti care sunt atât de active, dar care nu se gândesc la cele nevăzute. … Adesea, inteligenţele cereşti dau la o parte cortina care ascunde lumea nevăzută, pentru ca mintea noastră să fie îndepărtată de la graba şi goana omenirii şi să ia în consideraţie faptul că există niște martori nevăzuţi la tot ce facem şi spunem atunci când ne angajăm în afaceri sau când ne gândim numai la noi. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 37 (31 ianuarie)

„Sufletul meu suspină şi tânjeşte de dor după curţile Domnului, inima şi carnea mea strigă către Dumnezeul cel viu!” (Psalmii 84:2)
Când copiii lui Dumnezeu își vor întoarce privirea de la lucrurile acestei lumi și o vor îndrepta spre cer și spre lucrurile cerești, ei vor deveni un popor deosebit, pentru că vor vedea harul, bunătatea și mila lui Dumnezeu față de copiii oamenilor. Această iubire cere un răspuns din partea lor și viața lor le va arăta celor din jur că sunt conduși de Duhul lui Dumnezeu și că ei iubesc lucrurile de sus, nu cele de pe pământ. – In Heavenly Places, p. 368

Este nevoie să apreciem mai mult semnificaţia cuvintelor: „Cu aşa drag stau la umbra lui” (Cântarea cântărilor 2:3). Cuvintele acestea nu aduc în mintea noastră imaginea unei treceri grăbite, ci pe aceea a unei odihne liniştite. Mulţi aşa-zişi creştini sunt îngrijoraţi şi deprimaţi, mulţi sunt atât de copleşiţi de activităţi şi de treburi, încât nu pot găsi timp să se odihnească liniştiţi în făgăduinţele lui Dumnezeu; ei se poartă ca şi cum nu şi-ar putea permite să aibă pace şi linişte. Tuturor acestora, Hristos le adresează invitaţia: „Veniţi la Mine … şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).
Să ne întoarcem de la căile pline de praf şi de arşiţă ale vieţii şi să ne odihnim la umbra iubirii lui Hristos. Aici primim putere pentru luptă. Aici învăţăm cum să ne uşurăm truda şi grijile şi cum să vorbim şi să cântăm spre lauda lui Dumnezeu. Cei trudiţi şi împovăraţi să înveţe de la Hristos lecţia încrederii liniştite. Ei trebuie să se aşeze la umbra Lui dacă vor să aibă pacea şi odihna Lui. – Mărturii, vol. 7, pp. 69–70

Duminică, 27 iunie: Obosiți

În Eden, Dumnezeu a instituit un monument de aducere-aminte a lucrării Sale de creațiune, așezând binecuvântarea Sa asupra zilei a șaptea. Sabatul i-a fost dat lui Adam, părintele și reprezentantul întregii familii omenești. Observarea lui trebuia să fie un act de recunoaștere plină de mulțumire din partea tuturor celor ce aveau să locuiască pe suprafața pământului, că Dumnezeu este Creatorul lor și El este Suveranul lor legitim, că ei sunt lucrarea mâinilor Lui și supuși ai autorității Sale. În acest fel, instituția Sabatului a fost în totul comemorativă și dată întregii omeniri. Nu a fost nimic în el care să umbrească sau să restrângă cumva aplicarea lui la vreun om.
Dumnezeu a văzut că Sabatul era esențial pentru om, chiar și în Paradis. El avea nevoie să lase deoparte, în una din cele șapte zile, interesele și ocupațiile sale ca să poată contempla lucrările lui Dumnezeu și să mediteze mai profund asupra puterii și bunătății Sale. El avea nevoie de Sabat ca să-i reamintească mai viu de Dumnezeu și să-i trezească mulțumirea pentru toate cele de care se bucura, pe care le avea și care veneau din mâna binefăcătoare a Creatorului. – Patriarhi și profeți, p. 48

Suntem susținuți în fiecare clipă de grija lui Dumnezeu și prin puterea Sa. El ne umple masa cu hrană. El ne dă un somn liniștit și odihnitor. Săptămânal, ne aduce Sabatul, ca să ne oprim din ocupațiile trecătoare și să ne închinăm în casa Lui. El ne-a dat Cuvântul Său ca să ne fie o candelă pentru picioare și o lumină pe cărare. Pe paginile lui sfinte, găsim sfaturile înțelepciunii și, de fiecare dată când ne înălțăm la El inimile, în răbdare și credință, El ne acordă binecuvântările harului Său. Mai presus de toate acestea este darul infinit al scumpului Fiu al lui Dumnezeu, prin care primim toate celelalte binecuvântări pentru viața aceasta și pentru viața viitoare. – Sfaturi pentru administrarea creștină a vieții, p. 18

Excesul de muncă produce uneori o pierdere a autocontrolului. Dar Dumnezeu nu ne obligă niciodată la mișcări grăbite și complicate. Mulți își adună poveri pe care îndurătorul Tată ceresc nu le-a pus în sarcina lor. Îndatoriri pe care niciodată nu le-a preconizat pentru ei îi urmăresc cu sălbăticie. Dumnezeu dorește să ne dăm seama că nu-I glorificăm Numele când luăm asupra noastră atâtea poveri, devenind oameni cu inima slăbită și creierul obosit, uzați, agitați și gâlcevitori. Noi trebuie să purtăm doar responsabilitățile pe care ni le-a dat Dumnezeu, încrezându-ne în El și păstrându-ne astfel inimile curate, amabile și sensibile. – My Life Today, p. 81

Fiecare zi își are datoriile și responsabilitățile ei, dar munca de mâine nu trebuie să fie înghesuită în orele zilei de astăzi. Dumnezeu este milos, plin de compasiune și înțelegător în cerințele Sale. El nu ne cere să lucrăm într-un mod care va conduce la pierderea sănătății sau la slăbirea capacităților intelectuale. El nu dorește să lucrăm sub presiune și suprasolicitare, până apar epuizarea și tulburarea nervilor. – Slujitorii Evangheliei, pp. 244–245

Luni, 28 iunie: Când rămânem fără energie

Slujitorii lui Hristos nu trebuie să-și trateze cu indiferență sănătatea. Nimeni să nu lucreze până la epuizare, descalificându-se în felul acesta pentru un efort viitor. Nu încercați să aglomerați într-o zi munca pentru două zile. În cele din urmă, se va constata că aceia care lucrează atent și cu înțelepciune vor realiza tot atât de mult ca aceia care și-au folosit puterea fizică și intelectuală în așa fel, încât nu le-a mai rămas nicio rezervă de energie pentru timpul de criză.
Lucrarea lui Dumnezeu este mondială, ea cere fiecare fărâmă și fiecare frântură din capacitatea și puterea pe care le avem. … După ce au făcut tot ce au putut mai bine, slujitorii Săi pot spune: Secerișul este într-adevăr mare, iar lucrătorii sunt puțini, dar Dumnezeu „știe din ce suntem făcuți, Își aduce aminte că suntem țărână” (Psalmii 103:14). – Slujitorii Evangheliei, p. 244

Sunt trei căi pe care Domnul ne descoperă voia Lui, ca să ne îndrume şi să ne facă în stare să-i îndrumăm şi noi pe alţii. Cum putem deosebi glasul Său de cel al unui străin? Cum îl putem deosebi de cel al unui păstor fals? Dumnezeu ne descoperă voia Sa în Cuvântul Său, în Sfânta Scriptură. Glasul Său ni se descoperă şi în lucrările providenţiale şi îl vom putea recunoaşte dacă nu ne vom îndepărta sufletul de El umblând pe căile noastre, acţionând conform voinţei noastre şi urmând îndemnurile unei inimi nesfinţite până când simţurile devin atât de confuze, încât nu mai pot să discearnă lucrurile veşnice, iar glasul lui Satana nu mai este recunoscut, ci este acceptat ca fiind glasul lui Dumnezeu.
O altă cale prin care glasul lui Dumnezeu se face auzit sunt apelurile Duhului Său Sfânt, care produc impresii asupra inimii şi se manifestă în caracter. Dacă ai îndoieli cu privire la un anumit subiect, trebuie ca, mai întâi, să consulţi Scripturile. Dacă ai început cu adevărat viaţa de credinţă, înseamnă că te-ai predat Domnului ca să fii cu totul al Său şi El te-a luat să te formeze şi să te modeleze conform planului Său, ca să poţi fi un vas de cinste. – Mărturii, vol. 5, p. 512

Toți cei care suferă sau sunt tratați în mod nedrept să strige către Dumnezeu. Îndepărtați-vă de aceia ale căror inimi sunt ca oțelul și faceți-I cunoscute cererile voastre Creatorului. Nimeni dintre cei care vin la El cu inima zdrobită nu va fi respins. Nicio rugăciune sinceră nu se va pierde. Deși este înconjurat de osanalele înălțate de corurile cerești, Dumnezeu aude strigătele celei mai slabe ființe omenești. Când ne deschidem inima în cămăruța noastră, prezentându-I dorința noastră lui Dumnezeu, sau când șoptim o rugăciune mergând pe drum, cuvintele noastre ajung până la tronul Stăpânului universului. Poate că nu sunt auzite de nicio ureche omenească, dar ele nu se pot stinge neauzite și nici nu se pot pierde în învălmășeala preocupărilor zilnice. Nimeni și nimic nu poate înăbuși rugăciunea sufletului. Ea se ridică mai presus de zgomotul străzii, mai presus de tumultul mulțimii și ajunge în curțile cerești. Noi Îi vorbim lui Dumnezeu și, de aceea, rugăciunile noastre sunt ascultate. – Parabolele Domnului Hristos, p. 174

Marți, 29 iunie: Odihna în Vechiul Testament

În toate veacurile, martorii aleși de Dumnezeu au făcut obiectul ocării și al prigoanei din pricina adevărului. Iosif a fost vorbit de rău și persecutat din cauză că și-a păstrat virtutea și integritatea. David, solul ales al lui Dumnezeu, era vânat de vrăjmașii lui ca un animal de pradă. Daniel a fost aruncat într-o groapă cu lei, fiindcă era credincios supunerii sale față de Cer. Iov a rămas fără bunuri pământești, iar trupul său a fost atât de lovit de boală, încât rudelor și prietenilor lui le era scârbă de el; totuși, el și-a păstrat integritatea. Ieremia nu a putut fi împiedicat să rostească cuvintele pe care Dumnezeu i le-a dat să le spună și mărturia lui i-a înfuriat atât de tare pe împărat și pe căpetenii, încât a fost aruncat într-o groapă dezgustătoare. Ștefan a fost împroșcat cu pietre pentru că L-a predicat pe Hristos, și pe El răstignit. Pavel a fost întemnițat, bătut cu nuiele, împroșcat cu pietre și, în cele din urmă, dat morții, pentru că era un sol credincios al lui Dumnezeu pentru neamuri. Și Ioan a fost exilat pe insula Patmos „din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei lui Isus Hristos”.
Aceste exemple de statornicie omenească dau mărturie despre credincioșia făgăduințelor lui Dumnezeu – despre dăinuitoarea Sa prezență și despre harul Său susținător. Ele dau mărturie despre puterea credinței de a se împotrivi puterilor lumii. Lucrarea credinței este aceea de a te sprijini pe Dumnezeu în clipa cea mai întunecoasă, de a simți, oricât de dureros încercat ai fi și azvârlit încoace și încolo de furtună, că Tatăl nostru este la cârmă. Numai ochiul credinței poate privi dincolo de lucrurile vremelnice pentru a prețui cum se cuvine valoarea bogățiilor veșnice. – Faptele apostolilor, pp. 575–576

Adam a trăit o viață plină de necaz, umilință și pocăință continuă. Când îi învăța pe copiii și pe nepoții lui ce înseamnă temerea de Domnul, adesea îi părea rău cu amar pentru păcatul lui, care a adus atât de multă nenorocire asupra urmașilor săi. Când a părăsit frumosul Eden, gândul că va trebui să moară l-a făcut să se cutremure de groază. El a considerat moartea ca fiind o nenorocire înspăimântătoare. Adam a cunoscut pentru prima dată realitatea înfiorătoare a morții în familia omenească atunci când fiul său Cain și-a ucis fratele, pe Abel. Faptul că era cuprins de remușcările cele mai amare pentru propria fărădelege, că era lipsit de fiul său Abel, că se uita la Cain ca la ucigașul acestuia și cunoștea blestemul rostit de Dumnezeu asupra lui Cain a făcut ca inima lui Adam să fie doborâtă de durere. El își reproșa sieși cât se poate de amarnic prima lui nelegiuire. I-a cerut iertare lui Dumnezeu, prin Jertfa care era făgăduită. Cât de adânc trebuie să fi simțit mânia lui Dumnezeu pentru păcatul săvârșit în Paradis! El a fost martor la imoralitatea generală care, mai târziu, L-a determinat pe Dumnezeu să-i nimicească prin potop pe locuitorii pământului. După ce a trăit câteva sute de ani, condamnarea la moarte pe care Creatorul a rostit-o asupra lui și care i s-a părut la început atât de cumplită a ajuns să fie privită ca un act de dreptate și milă din partea lui Dumnezeu, un act ce punea capăt unei vieți nefericite. – Istoria mântuirii, p. 55

Miercuri, 30 iunie: Odihna în Noul Testament

Cuvintele de compătimire ale lui Hristos sunt rostite către lucrătorii Săi de astăzi tot atât de sigur ca atunci când au fost spuse ucenicilor Săi. „Veniți la o parte … și odihniți-vă puțin”, le spune El celor obosiți și apăsați. Nu este un lucru înțelept să fii fără încetare sub tensiunea lucrului și a solicitărilor de tot felul, chiar dacă sunt în slujba nevoilor spirituale ale oamenilor, pentru că în felul acesta este neglijată evlavia personală, iar puterile minții, ale sufletului și ale corpului sunt istovite. De la ucenicii lui Hristos se cere lepădare de sine și se cere să facă sacrificii, dar ei trebuie să aibă grijă ca nu cumva, prin zelul lor exagerat, Satana să se folosească de slăbiciunile naturii omenești și lucrarea lui Dumnezeu să fie defăimată.
După aprecierea rabinilor, esența religiei consta în a fi întotdeauna într-o activitate intensă. Ei se legau de unele fapte exterioare pentru a-și arăta înalta lor evlavie. În felul acesta se despărțeau de Dumnezeu și se zideau în mulțumirea de sine. Pericolul acesta există și astăzi. Pe măsură ce activitatea crește și avem succes într-o ramură oarecare a lucrării pentru Dumnezeu, apare pericolul de a ne încrede în planurile și metodele omenești. Există tendința de a ne ruga mai puțin și de a avea credință puțină. La fel ca ucenicii, suntem în primejdia de a pierde din vedere dependența noastră de Dumnezeu și de a căuta să facem un mântuitor din activitatea noastră. Trebuie să privim fără încetare la Isus și să ne dăm seama că puterea Lui este aceea care aduce la îndeplinire lucrarea. Deși trebuie să lucrăm cu râvnă pentru mântuirea celor pierduți, trebuie să ne luăm timp și pentru meditație, pentru rugăciune și pentru studierea Cuvântului lui Dumnezeu. – Hristos, Lumina lumii, p. 362

Cei care învață de la Domnul Isus smerenia și blândețea Sa vor găsi pace punând în practică aceste lecții. Odihna nu este obținută prin indolență, printr-o lenevire egoistă sau căutare de plăceri. Cei care nu vor să Îi slujească Domnului cu credință, cu zel și iubire nu vor găsi odihnă spirituală în viața aceasta sau viața viitoare. Numai printr-un efort plin de zel vin pacea și bucuria în Duhul Sfânt, fericirea pe acest pământ și slava lumii viitoare. – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 7, p. 928

În supunerea totală față de Domnul Isus Hristos va fi pace, o pace constantă care inundă sufletul. Ascultarea de Dumnezeu aduce odihna. Ucenicul care calcă umil și smerit pe urmele Răscumpărătorului va găsi o pace și o odihnă pe care lumea nu le poate oferi și pe care lumea nu ni le poate lua. „Celui cu inima tare, Tu-i chezășuiești pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine” (Isaia 26:3). – Our High Calling, p. 98

O viață trăită în Hristos este o viață de pace lăuntrică. Nu va fi extaz sentimental, ci o încredere statornică, plină de pace. Speranța ta nu se află în tine însuți, ci în Hristos. Slăbiciunea ta se unește cu puterea Lui, neștiința ta cu înțelepciunea Lui, nesiguranța ta, cu puterea Lui dăinuitoare. Astfel, tu nu trebuie să te bizui pe tine însuți, nu trebuie să-i îngădui minții să se ocupe de eul tău, ci să privești la Hristos. – Calea către Hristos, p. 70

Joi, 1 iulie: „Un pribeag și fugar”

Cain și Abel … fuseseră învățați cu privire la măsurile luate pentru salvarea omenirii. Li se cerea să îndeplinească un sistem de ascultare umilă, în care să-și dovedească reverența față de Dumnezeu, credința și dependența de Mântuitorul promis, prin sacrificarea mieilor întâi născuți și aducerea lor ca o solemnă ardere-de-tot înaintea lui Dumnezeu. Această jertfă îi făcea să-și amintească mereu păcatul, precum și pe Mântuitorul care avea să vină și care trebuia să fie măreața jertfă pentru om.
Cain … nu era dispus să urmeze cu strictețe planul de ascultare, să-și procure un miel și să-l ofere împreună cu roadele pământului. A luat numai din roade și nu a ținut seama de cerința lui Dumnezeu. … Abel și-a avertizat fratele să nu vină înaintea Domnului fără o jertfă de sânge. Cain, fiind cel mai mare, n-a vrut să-l asculte pe fratele lui. I-a disprețuit sfatul și și-a adus jertfa cu îndoială și murmur în ceea ce privește necesitatea ceremoniei. Iar Dumnezeu nu a acceptat-o. – Istoria mântuirii, pp. 52–53

Când a văzut că jertfa lui a fost respinsă, Cain s-a mâniat pe Domnul și pe Abel; el s-a mâniat pentru că Dumnezeu n-a primit ceea ce omul pusese în locul jertfei rânduite de Dumnezeu și s-a mâniat pe fratele său pentru că alesese să asculte de Dumnezeu, în loc să se unească cu el în revolta împotriva Domnului. … Printr-un sol îngeresc, i-a fost transmisă avertizarea divină: „Dacă faci bine, vei fi bine primit, dar, dacă faci rău, păcatul pândește la ușă.” Alegerea depindea de Cain. Dacă se încredea în meritele Mântuitorului făgăduit și avea să asculte de cerințele lui Dumnezeu, el urma să se bucure de favoarea Lui. Dar, dacă avea să stăruie în necredință și fărădelege, el nu putea să aibă niciun motiv să se plângă de faptul că Dumnezeu l-a lepădat. …
Cain l-a urât și l-a ucis pe fratele său nu pentru că Abel săvârșise vreo faptă rea, ci „pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau neprihănite” (1 Ioan 3:12). La fel a fost în toate veacurile – cei răi i-au urât pe cei care erau mai buni ca ei. Viața de ascultare și de credință neșovăielnică a lui Abel era o continuă mustrare pentru Cain. … Cu cât este mai strălucitoare lumina cerească, reflectată de caracterul slujitorilor credincioși ai lui Dumnezeu, cu atât mai clar se văd păcatele celor netemători de Dumnezeu și cu atât mai hotărâte vor fi eforturile lor de a-i nimici pe aceia care le tulbură pacea. – Patriarhi și profeți, pp. 73–74

Iubirea de sine aduce neliniște. Dacă suntem născuți de sus, vom avea gânduri cum a avut Isus, gânduri care L-au făcut să Se umilească, pentru ca noi să putem fi salvați. Atunci nu vom mai căuta locurile cele mai de frunte. Vom dori să stăm la picioarele lui Isus și să învățăm de la El. Vom înțelege că valoarea lucrării noastre nu constă în a face paradă și zgomot în lume sau în a fi activi și zeloși în propria putere. Valoarea lucrării noastre este proporțională cu împărtășirea cu Duhul Sfânt. Încrederea în Dumnezeu ne sfințește puterile minții, așa încât, în răbdare, să ne putem stăpâni sufletul. – Hristos, Lumina lumii, p. 330

Vineri, 2 iulie

Pentru studiu suplimentar:
Calea către Hristos, cap. „Creșterea în Hristos”.