[vineri, 31 ianuarie] Un gând de încheiere

 

 

„Monarhul atât de mândru odinioară a devenit un copil smerit al lui Dumnezeu; conducătorul tiran și arogant a devenit un împărat înțelept și îndurător. Acela care Îl sfidase și Îl hulise pe Dumnezeul cerului a recunoscut acum puterea Celui Preaînalt și, cu seriozitate, a căutat să promoveze temerea de Iehova și fericirea supușilor lui. Sub mustrarea Aceluia care este Împăratul împăraților și Domnul domnilor, Nebucadnețar a învățat în cele din urmă lecția pe care toți conducătorii trebuie să o învețe, și anume că adevărata măreție constă într­-o bunătate adevărată. L-­a recunoscut pe Iehova ca Dumnezeul cel viu, zicând: «Acum eu, Nebucadnețar, laud, înalț și slăvesc pe împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate și El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie.»

 

Planul lui Dumnezeu ca această mare împărăție a lumii să mărească lauda Sa a fost împlinit. Această proclamație publică în care Nebucadnețar a recunoscut mila, bunătatea și autoritatea lui Dumnezeu a fost ultimul act al vieții lui raportat în istoria sfântă.” – Ellen G. White, Profeți și regi, p. 521