Comentarii inspirate – Adam și Isus (studiul 6)
Sabat după-amiază, 4 noiembrie
Primul născut al lui Dumnezeu era Singurul care îi putea pune în libertate pe aceia care, prin păcatul lui Adam, ajunseseră supuşii lui Satana.
Fiul lui Dumnezeu i-a dat lui Satana toate ocaziile de a încerca asupra Sa orice stratagemă. Vrăjmaşul îi ispitise pe îngerii din cer şi, mai apoi, pe primul Adam. Adam a căzut, iar Satana a presupus că putea reuşi să-L prindă în cursă şi pe Hristos după ce Acesta Şi-a asumat natura umană. Întreaga oştire căzută a privit la acest angajament ca la o oportunitate de a obţine supremaţia asupra lui Hristos. Aşteptaseră şansa de a-şi manifesta duşmănia faţă de Dumnezeu. În momentul în care buzele lui Hristos au fost pecetluite prin moarte, Satana şi îngerii lui şi-au închipuit că obţinuseră victoria…
În zbuciumul morţii, Fiul lui Dumnezeu S-a putut bizui doar pe Tatăl Său ceresc; totul era prin credinţă. El era un preţ de răscumpărare, un dar oferit pentru eliberarea captivilor. Prin braţul Său le-a adus mântuire fiilor oamenilor, dar cu ce preţ pentru Sine! – Manuscrisul 125, 9 decembrie 1901, „Legea neschimbătoare a lui Dumnezeu”
Când îl iartă pe păcătos, Dumnezeu îl scuteşte de pedeapsa pe care o merită şi îl tratează ca şi cum nu ar fi păcătuit, îl primeşte în graţia divină şi îl îndreptăţeşte prin meritele neprihănirii lui Hristos. Păcătosul poate fi îndreptăţit doar prin credinţa în ispăşirea adusă prin Fiul scump al lui Dumnezeu, care S-a dat ca jertfă pentru păcatele lumii vinovate. Nimeni nu poate fi îndreptăţit prin vreo faptă a sa. El poate fi eliberat de vinovăţia păcatului, de condamnarea legii, de pedeapsa fărădelegii doar pe temeiul suferinţei, morţii şi învierii lui Hristos. Credinţa este singura condiţie în baza căreia poate fi obţinută îndreptăţirea, iar credinţa nu constă doar din convingere, ci şi din încredere…
Credinţa care este spre mântuire nu este o credinţă ocazională, nu este simplul asentiment intelectual, este convingerea înrădăcinată în inimă care Îl primeşte pe Hristos ca Mântuitor personal… Când sufletul se prinde de Hristos ca unică speranţă de mântuire, atunci este manifestată credinţa autentică. Credinţa aceasta îl determină pe posesorul ei să se lege afectiv de Hristos; înţelegerea lui se află sub controlul Duhului Sfânt, iar caracterul Său este modelat după asemănarea divină. Credinţa lui nu este moartă, ci lucrează prin dragoste şi îl determină să privească frumuseţea lui Hristos şi să se asemene caracterului divin. – That I May Know Him, p. 110
În supunerea totală faţă de Domnul Isus Hristos există pace, o pace constantă, care inundă sufletul. Ascultarea de Dumnezeu aduce odihnă. Ucenicul care calcă umil şi smerit pe urmele Răscumpărătorului descoperă o pace şi o odihnă pe care lumea nu le poate oferi şi pe care nici nu i le poate răpi. „Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine” (Isaia 26:3). – Minte, caracter, personalitate, ed. 2015, p. 644
Duminică, 5 noiembrie: Îndreptăţit prin credinţă
Dumnezeu va fi pentru noi tot ce Îi vom permite să fie. Rugăciunile noastre letargice, făcute cu jumătate de inimă nu ne vor aduce răsplăţi din cer. O, avem nevoie să insistăm cu cererile noastre! Cereţi prin credinţă, aşteptaţi prin credinţă, primiţi prin credinţă, bucuraţi-vă în nădejde, fiindcă toţi cei care caută găsesc. Fiţi serioşi în această privinţă. Căutaţi-L pe Dumnezeu cu toată inima. Oamenii pun suflet şi seriozitate în tot ce întreprind în lucrurile trecătoare, până când eforturile lor sunt încununate de succes. Cu seriozitate puternică, deprindeţi arta de a căuta binecuvântările bogate promise de Dumnezeu şi, cu efort perseverent şi hotărât, veţi avea lumina Sa, adevărul Său şi harul Său bogat.
Cu sinceritate, cu foame sufletească, strigaţi la Dumnezeu. Luptaţi-vă cu agenţii cereşti până obţineţi victoria. Aşezaţi în mâinile Domnului întreaga făptură, suflet, trup şi spirit, şi decideţi să fiţi instrumentul Lui iubitor şi consacrat, animat de voinţa Sa, stăpânit de gândul Său, plini de Duhul Său. – Our High Calling, p. 131
În viaţa aceasta, va trebui să înfruntăm încercări de foc şi să facem sacrificii costisitoare, dar răsplata va fi pacea lui Hristos. Există atât de puţină tăgăduire de sine, atât de puţină suferinţă de dragul lui Hristos, încât crucea este aproape cu totul uitată. Noi trebuie să fim părtaşi cu Hristos la suferinţele Sale dacă vrem să stăm triumfători împreună cu El, pe tronul Său. Atâta timp cât alegem calea uşoară, a satisfacerii dorinţelor egoiste, şi suntem înspăimântaţi de gândul de a ne tăgădui pe noi înşine, credinţa noastră nu va deveni niciodată fermă, iar noi nu vom putea cunoaşte pacea lui Isus şi nici bucuria care vine dintr-o biruinţă conştientă. Cei mai înălţaţi din oastea celor răscumpăraţi, care stau înaintea lui Dumnezeu şi a Mielului îmbrăcaţi în haine albe, cunosc lupta biruinţei, deoarece ei au trecut prin necazul cel mare. Cei care au cedat în faţa împrejurărilor, în loc să se angajeze în luptă, nu vor şti cum să stea în picioare în ziua aceea. (…)
Ne lipseşte o credinţă vie, activă! Avem nevoie de ea, trebuie să o dobândim, pentru că, altfel, vom fi fără putere şi vom cădea în ziua încercării. Întunericul care va fi atunci pe calea noastră nu trebuie să ne descurajeze sau să ne ducă la disperare. Este vălul cu care Dumnezeu Îşi acoperă slava atunci când vine să aducă binecuvântări bogate. Ar trebui să ştim acest lucru din experienţa noastră trecută. – Mărturii, vol. 5, ed. 2016, pp. 181, 182
Răbdarea în încercări ne va feri de vorbele şi de faptele care vor afecta sufletele noastre şi pe cele ale celor cu care ne asociem. Indiferent de încercările prin care veţi trece, nimic nu vă va afecta grav dacă manifestaţi răbdare, dacă sunteţi calmi şi netulburaţi când vă aflaţi în situaţii dificile…
Răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, altminteri nu putem fi desăvârşiţi, întregi şi neducând lipsă de nimic. Ne sunt date încercări şi suferinţă şi ce vom face noi: le vom suporta cu răbdare sau le vom amărî, lamentându-ne? Aurul este aşezat în cuptor pentru ca zgura să poată fi îndepărtată. Să nu fim noi atunci răbdători când ne aflăm sub privirile rafinorului? Trebuie să refuzăm să ne afundăm într-o stare a minţii tristă şi neconsolabilă şi să dăm dovadă în schimb de o încredere calmă în Dumnezeu, privind ca o mare bucurie când ne este îngăduit să trecem prin încercări de dragul lui Hristos. – Our High Calling, p. 70
Luni, 6 noiembrie: Pe când eram noi încă păcătoşi
Hristos ne-a iubit nu pentru că noi L-am fi iubit mai înainte, ci, „pe când eram noi păcătoşi”, El a murit pentru noi. (…)
Harul este un atribut al lui Dumnezeu, exercitat faţă de fiinţele omeneşti nedemne. Noi nu l-am căutat – acesta a fost trimis în căutarea noastră. Dumnezeu are plăcere să-Şi reverse harul asupra noastră nu pentru că suntem vrednici, ci pentru că suntem deznădăjduit de nevrednici. Singura pretenţie pe care o putem aduce pentru a primi îndurarea Sa este însăşi marea noastră nevoie de a o avea. Prin Isus Hristos, Domnul Dumnezeu lansează permanent invitația pentru cei păcătoşi şi căzuţi. El doreşte să îi primească pe toţi. Toţi sunt bineveniţi. El oferă iertare și celui mai păcătos. El va lua prada de la cel puternic, îl va elibera pe prizonier, va scoate tăciunele din foc. Va coborî funia îndurării Sale în cele mai mari adâncimi ale ticăloşiei umane şi va ridica sufletul degradat, contaminat de păcat.
Fiecare fiinţă omenească este obiectul interesului iubitor al Celui care Şi-a dat viaţa pentru a-i putea aduce pe oameni înapoi la Dumnezeu. – Divina vindecare, ed. 2014, pp. 145, 146
Hristos şi El răstignit ar trebui să devină tema gândurilor noastre şi ar trebui să ne stârnească cele mai profunde emoţii. Urmaşii adevăraţi ai lui Hristos vor aprecia marea mântuire realizată de El; şi încotro va merge El, vor merge şi ei. Se vor considera privilegiaţi să poarte poverile pe care Hristos le aşază asupra lor. Doar prin cruce putem evalua valoarea sufletului uman. Valoarea oamenilor pentru care a murit Hristos este atât de mare încât Tatăl este satisfăcut cu preţul infinit pe care îl plăteşte pentru mântuirea omului prin oferirea Fiului Său ca să moară pentru răscumpărarea lor. Câtă înţelepciune, îndurare şi dragoste deplină sunt manifestate aici! Valoarea omului este cunoscută doar mergând la Golgota. Prin taina crucii lui Hristos putem evalua omul. – Lift Him Up, p. 242
Lui Adam şi Evei li s-au deschis într-adevăr ochii, dar ca să vadă ce? Să-şi vadă ruşinea şi dezastrul, să-şi dea seama că veşmintele de lumină cerească ce îi ocrotiseră nu îi mai acopereau ca să-i apere. Li s-au deschis ochii ca să vadă că goliciunea este rodul încălcării legii. Când L-au auzit pe Dumnezeu în grădină, ei s-au ascuns de El, pentru că se aşteptau la un lucru necunoscut lor până la cădere: condamnarea Sa…
Dumnezeu a declarat că unica asigurare a omului este ascultarea completă de toate cuvintele Sale. Nu suntem chemaţi să facem experimente pentru testarea căii rele, cu toate consecinţele ei. Aceasta va aduce slăbiciune prin neascultare. Planul lui Dumnezeu era să-i dea omului vedere clară în tot ce făcea. – Conflict and Courage, p. 20
Marţi, 7 noiembrie: Prin păcat a intrat moartea
Tristeţea a umplut cerul când s-a înţeles faptul că omul era pierdut şi lumea pe care o crease Dumnezeu avea să fie populată cu muritori condamnaţi la mizerie, boală şi moarte şi că nu exista nicio cale de scăpare pentru cel vinovat. Întreaga familie a lui Adam trebuia să moară. Apoi L-am văzut pe iubitul Isus şi am zărit o expresie de compasiune şi tristeţe pe faţa Sa. L-am văzut în scurt timp apropiindu-Se de lumina strălucitoare care Îl învăluia pe Tatăl. (…) [Când] a ieşit de la Tatăl şi I S-a putut vedea chipul. Faţa Îi era calmă, netulburată de vreo nelinişte sau necaz, şi strălucea de o frumuseţe pe care cuvintele nu o pot descrie. Apoi a făcut cunoscut mulţimii de îngeri că fusese găsită o cale de scăpare pentru omul pierdut, că intervenise la Tatăl Său şi că obţinuse permisiunea de a-Şi da propria viaţă ca răscumpărare pentru neamul omenesc, de a purta păcatele lor şi de a lua asupra Sa sentinţa de condamnare la moarte, deschizând în felul acesta o cale prin care ei, prin meritele sângelui Său şi prin ascultarea de Legea lui Dumnezeu, să poată reintra în graţiile lui Dumnezeu, să fie readuşi în frumoasa grădină şi să mănânce din pomul vieţii. – Scrieri timpurii, ed. 2015, p. 180
Avem un Mântuitor viu. El nu se află în mormântul cel nou al lui Iosif. El a înviat și S-a înălţat la cer pentru a fi Înlocuitorul și Garantul fiecărui suflet care crede. „Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” (Romani 5:1). Cel păcătos este îndreptăţit prin meritele Domnului Isus, iar acest lucru înseamnă că Dumnezeu recunoaște desăvârșirea răscumpărării plătite pentru om. Faptul că Domnul Hristos a fost ascultător chiar până la moarte de cruce este o garanţie că Tatăl îl acceptă pe păcătosul care se pocăiește. Prin urmare, să ne permitem noi să avem o experienţă care oscilează între îndoială și credinţă, între credinţă și îndoială? Domnul Isus este garanţia că Tatăl ne acceptă. Noi beneficiem de favoarea lui Dumnezeu nu datorită vreunui merit al nostru, ci datorită credinţei noastre în „Domnul, Neprihănirea noastră”. (…)
Prin propriile fapte bune nu vom putea să atingem niciodată desăvârșirea. Cel care Îl privește pe Isus prin credinţă își respinge propria neprihănire. El se vede pe sine ca fiind nedesăvârșit, își vede pocăinţa ca fiind insuficientă, își consideră cea mai puternică credinţă ca fiind doar o slăbiciune, sacrificiul lui cel mai costisitor ca fiind sărăcăcios, și se apleacă în umilinţă la piciorul crucii. Totuși o voce îi vorbește din scrierile Cuvântului lui Dumnezeu. Cu uimire, el aude solia: „Voi aveţi totul pe deplin în El”. Ca urmare, în sufletul lui este o pace deplină. El nu mai trebuie să lupte pentru a găsi vreo vrednicie în sine, vreo faptă meritorie prin care să obţină favoarea lui Dumnezeu. – Credinţa şi faptele, ed. 2005, pp. 95, 96
Minunea pe care Hristos era gata să o săvârşească, prin învierea lui Lazăr din morţi, urma să reprezinte învierea tuturor celor neprihăniţi. Prin cuvântul şi lucrările Sale, El S-a declarat ca Autor al învierii. Acela care în curând trebuia să moară pe cruce avea cheile morţii, ca biruitor asupra mormântului, şi a afirmat dreptul şi puterea Sa de a da viaţă veşnică. – Viaţa lui Iisus, ed. 2015, p. 455
Miercuri, 8 noiembrie: De la Adam la Moise
Ca urmare a păcatului lui Adam, moartea a trecut asupra întregii omeniri. Toţi oamenii, fără deosebire, coboară în mormânt. Dar, prin Planul de Mântuire, toţi vor fi scoşi din mormintele lor. „Va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi”, căci, „după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Hristos” (Faptele 24:15; 1 Corinteni 15:22). Se va face totuşi o distincţie între cele două categorii de oameni care vor fi înviaţi. „Toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28,29). „Cei ce vor fi găsiţi vrednici” să fie înviaţi pentru a primi viaţa veşnică sunt „fericiţi şi sfinţi”; „asupra lor, a doua moarte n-are nicio putere” (Luca 20:35; Apocalipsa 20:6). Dar cei care nu şi-au asigurat iertarea prin intermediul pocăinţei şi al credinţei trebuie să primească „plata păcatului” (…)
Astfel se va pune capăt păcatului, cu tot blestemul şi ruina pe care le-a adus. – Tragedia veacurilor, ed. 2011, pp. 448, 449
Moartea a intrat în lume din cauza fărădelegii. Dar, Domnul Hristos Şi-a dat viaţa, pentru ca omul să aibă o nouă şansă. El nu a murit pe cruce pentru a aboli Legea lui Dumnezeu, ci pentru a obţine pentru om a doua probă. El nu a murit pentru a face ca păcatul să ajungă un atribut nemuritor, ci pentru a obţine dreptul de a-l nimici pe cel ce are puterea morţii, adică pe Diavolul. Domnul a suferit pentru lumea întreagă pedeapsa deplină a fărădelegii. El nu S-a sacrificat pentru ca oamenii să poată continua să păcătuiască, ci pentru ca ei să se întoarcă la credincioşia faţă de Dumnezeu şi să păzească Legea şi poruncile Sale ca pe lumina ochilor lor. Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei, ed. 2008, pp. 128, 129
Satana a jubilat pentru că reuşise să-l determine pe Moise să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu. Pentru această nelegiuire, Moise a ajuns sub stăpânirea morţii. Dacă ar fi rămas credincios şi dacă nu şi-ar fi pătat viaţa cu acea singură fărădelege, când nu I-a dat lui Dumnezeu slavă pentru scoaterea apei din stâncă, ar fi intrat în ţara făgăduinţei şi ar fi fost mutat la cer fără să vadă moartea. – Spiritual Gifts, vol. 4A, p. 57
Lucrarea de mântuire va fi desăvârşită. În locul unde păcatul s-a înmulţit, harul lui Dumnezeu se înmulţeşte şi mai mult. Pământul însuşi, chiar locul acela pe care Satana îl pretinde a fi al lui, urmează să fie nu numai răscumpărat, ci şi făcut să strălucească de slavă. Mica noastră lume, devenită sub blestemul păcatului singura pată neagră în măreaţa Sa creaţiune, va fi onorată mai mult decât toate celelalte lumi din universul lui Dumnezeu. Aici, unde Fiul lui Dumnezeu a sălăşluit în corp omenesc, unde Împăratul slavei a trăit, a suferit şi a murit – aici, când El va face toate lucrurile noi, cortul lui Dumnezeu va fi cu oamenii şi „El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalipsa 21:3). Iar prin veacurile nesfârşite, când cei răscumpăraţi vor umbla în lumina Domnului, ei Îl vor preamări pentru darul Său nespus de mare – EMANUEL, „DUMNEZEU CU NOI”. – Viaţa lui Iisus, ed. 2015, p. 17
Joi, 9 noiembrie: Isus, al doilea Adam
Dumnezeu, lucrarea mâinilor lui Dumnezeu a ajuns necredincioasă faţă de guvernarea lui Dumnezeu și s-a făcut întru totul nevrednică de toate binecuvântările cu care o favorizase Dumnezeu.
Aceasta a fost poziţia neamului omenesc după ce omul s-a despărţit de Dumnezeu prin păcătuire. După aceea, el nu a mai avut drept la nicio gură de aer, la nicio rază de soare sau la nicio firimitură de hrană. Omul nu a fost nimicit, pentru că Dumnezeu l-a iubit atât de mult, încât L-a dăruit pe Fiul Său iubit, ca să sufere pedeapsa nelegiuirii omului. Domnul Hristos S-a oferit să devină înlocuitorul și garantul omului, pentru ca, prin harul Său fără egal, omul să poată avea încă o posibilitate de încercare – o a doua probă – în care experienţa lui Adam și a Evei este o avertizare de a nu călca Legea lui Dumnezeu așa cum au făcut-o ei. Atâta vreme cât se bucură de binecuvântările lui Dumnezeu exprimate prin darul luminii soarelui și al hranei, partea omului este să se închine înaintea lui Dumnezeu ca semn al recunoașterii pline de mulţumire a faptului că toate lucrurile vin de la Dumnezeu. Orice bun care Îi este înapoiat lui Dumnezeu, Îi aparţine de drept, pentru că El este cel care l-a dat. – Credinţa şi faptele, ed. 2005, p. 15
Fiul lui Dumnezeu a trecut în locul celui păcătos şi a păşit pe terenul pe care a căzut Adam, suportând ispitirea din pustie, care a fost de o sută de ori mai puternică decât a fost sau va fi vreodată o ispită adusă asupra neamului omenesc. Domnul Isus S-a împotrivit ispitelor lui Satana aşa cum se poate împotrivi fiecare suflet ispitit, arătând spre raportul inspirat şi spunând: „Este scris.”
Domnul Hristos a biruit ispitele lui Satana în calitate de om. Fiecare om poate să biruiască, aşa cum a biruit Hristos. El S-a umilit pentru noi. El a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi. El a răscumpărat eşecul lui Adam şi căderea lui ruşinoasă şi a fost biruitor, dovedind în felul acesta tuturor lumilor necăzute şi omenirii căzute că omul poate să respecte poruncile lui Dumnezeu prin puterea divină, care îi este dată din cer. Isus, Fiul lui Dumnezeu, S-a umilit pentru noi, a suportat ispita pentru noi şi a biruit în locul nostru ca să ne arate cum putem să biruim. În felul acesta, El a legat interesele Sale de cele ale omenirii prin legăturile cele mai strânse şi ne-a asigurat categoric de faptul că nu vom fi ispitiţi mai mult decât suntem în stare să suportăm, deoarece, împreună cu ispita, El va pregăti o cale de scăpare. – Solii alese, cartea 3, ed. 2012, pp. 114, 115
Vineri, 10 noiembrie: Un gând de încheiere
Divina vindecare, ed. 2014, „Ajutor în vieţuirea zilnică”, pp. 463-466; Patriarhi şi profeţi, ed. 2015, „Ispitirea şi căderea”, pp. 50-53.
