Ediția instructori (st. 10)

PRIVIRE GENERALĂ

„Scurte timpuri de strâmtorare” vor exista în toate relațiile care se aventurează să treacă dincolo de nivelul de simple cunoștințe. Abordarea trebuie să fie întotdeauna revenirea din ele cu ajutorul învățăturilor date de Dumnezeu prin Cuvântul Său. Dar, mai devreme sau mai târziu, conflictele se vor strecura chiar și în cele mai apropiate și mai sănătoase relații. Din fericire, Biblia este plină de cuvinte de înțelepciune care ne ajută să facem ca aceste conflicte să nu distrugă familii și prietenii.
Faptul că ni se spune să iubim și să fim amabili (Ioan 13:34,35), să trăim în pace unii cu alții (Romani 15:13-16) și să iertăm (Efeseni 4:31,32) poate să pară un sfat banal pentru familiile creștine. Dar acestea sunt exact atitudinile pe care le uităm imediat în momentul conflictului. Poate că într-o escaladare emoțională a situației, cel mai greu este să ne aducem aminte că tocmai în acele momente creștinismul nostru trebuie să fie vizibil. Mai precis, mărturia noastră creștină stă în picioare sau cade nu când ne rugăm, când studiem Biblia sau când suntem la biserică, ci atunci când ne aflăm în intimitatea căminului nostru și interacționăm în cadrul familiei.
Deoarece membrii familiei sunt înclinați să facă sau să spună lucruri pe care le vor regreta în cele din urmă, iertarea devine componenta-cheie în conflictele de familie. A fi gata să ierți, a nu ține un raport al greșelilor trecute și a nu păstra, pasiv, resentimente față de ceilalți (în timp ce se simulează iertarea) nu este ceva miraculos. Un cuplu povestea cum a trebuit să își dezvolte și să îşi adâncească iertarea atunci când s-au căsătorit: „Defectele noastre de caracter au ieșit la iveală cu grămada odată ce ne-am căsătorit. A trebuit să trecem de la a învăța pur și simplu să ne iertăm unul pe altul pentru greșeli izolate la a învăța cum să iertăm efectiv cine era celălalt ca persoană.” Pentru a ierta în acest fel și pentru a manifesta față de membrii familiei noastre iertarea lui Hristos trebuie să avem întotdeauna ca preocupare centrală și ca model modul în care ne iartă Dumnezeu pe noi prin Hristos (Efeseni 1:7).

COMENTARIU

Scriptură

Predica de pe Munte este o expunere pe tema sfințeniei, o învățătură etică perfectă, considerată „Manifestul Împărăției cerului”. Un manifest declară intențiile și obiectivele unei mișcări sau ale unei guvernări. Natura și caracterul Împărăției lui Isus sunt prezentate elocvent în cea mai cunoscută predică a Sa. Ea servește și ca o bogată resursă de sfaturi de înțelepciune pentru familie. Principiile Împărăției sunt prezentate în cadrul relațiilor, de aceea, ele se aplică la relațiile de familie.
Studiul se referă la sfatul lui Hristos: „Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7:5), ca la un principiu de evitare a conflictului. Versetul și pasajul întreg sunt, probabil, cea mai greșit folosită dintre toate învățăturile date de Isus. Să reflectăm mai mult asupra ei.
Dacă există vreo expresie în Scriptură care să se impregneze în arsenalul verbal al culturii occidentale și să fie cunoscută atât de creștini, cât și de oamenii seculari deopotrivă, atunci aceasta este: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați” (Matei 7:1). Acest aforism este, desigur, contextul pentru ceea ce spune Isus despre „bârne” și „ochi”. Din nefericire, expresia aceasta a fost cooptată de concepția relativistă despre lume și folosită aproape întotdeauna pentru a opri pe cineva de la a spune că altcineva face ceva greșit, ceea ce, desigur, ar însemna „să judece” acea persoană. Păstrând această discuție în contextul relațional, căsniciile nu ar merge prea departe, sau ar fi sever afectate, dacă judecăți de genul corect/greșit, bine/rău, iubitor/neiubitor sau folositor/nefolositor nu ar putea fi emise în mod regulat fără invocarea faimosului: „Nu judeca!” pentru a stopa orice dialog. Oricine este cât de cât familiarizat cu Biblia sau cu învățăturile lui Isus știe că invocarea acestor cuvinte ale Sale în astfel de cazuri nu constituie aplicarea lor potrivită. Așadar, care este aplicarea lor potrivită? Cum ar putea fi ele cheia prevenirii și poate chiar a rezolvării conflictelor, mai ales în familie?
Poate că, pentru a înțelege pasajul din Matei 7:1-5, este bine să încercăm să ne imaginăm tabloul prezentat de Isus. Nu este vorba despre negarea existenței problemelor în familie (a altora sau a noastră). Problemele de mărimea unei „bârne” (δοκός: scândură de lemn de mărimea celor care alcătuiau dușumeaua din Templul lui Solomon, 1 Regi 6:15, în Septuaginta) sunt imediat remarcate. Dar aici Isus pune accentul pe contrastul izbitor. Cei care au probleme mari, „bârne”, îi mustră pe cei care au probleme mai mici, pe care Isus le compară cu paiele. Și fac lucrul acesta într-un mod ipocrit (Matei 7:5). Acest mod de a proceda este distrugător pentru relații – ca acela care comite un păcat flagrant, poate într-o atitudine de negare totală, să atace o greșeală minusculă la altul, poate detectată „microscopic”. Adesea, cea mai bună cale de a-ți ascunde propriile greșeli este aceea de a-i ataca vehement pe alții pentru ale lor. Acest comportament este rețeta dezastrului în relații, inclusiv în căsătorie și în familie.
În mod uimitor, Isus ne dă speranțe că ambele persoane pot sta una în fața celeilalte ca să-ș i curețe ochii reciproc. Această speranță este vestea bună pentru relațiile dintre soți și soții, dintre părinți și copii sau dintre frați. Problemele noastre, neînțelegerile sau păcatele noastre nu trebuie să aibă ultimul cuvânt în subminarea relațiilor noastre unii cu alții. Conflictul nu trebuie să ajungă să mistuie totul în jur, ci este nevoie să ascultăm porunca lui Isus: „Scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7:5). Iată, așadar, atitudinea care previne și rezolvă, atunci când conflictul amenință relațiile: (1) Înainte de a te referi la problemele altuia, trebuie să fii conștient că tu ai probleme mai mari decât cele pe care vrei să le corectezi la celălalt. (2) Cere-i celuilalt să îți arate „bârnele” tale, pe care le-ai trecut cu vederea sau pe care le-ai negat. (3) Cere iertare pentru păcatele tale care, dacă sunt „bârne”, au provocat relației mai multe daune decât paiele celuilalt, de care vrei să te ocupi acum. (4) Dacă lucrurile merg bine, poți întreba (Matei 7:7) dacă acum este momentul potrivit pentru a-ț i exprima îngrijorarea pe care o ai în legătură cu creșterea și menținerea relației voastre. Sfatul lui Hristos, prezența Duhului Său și o atitudine smerită, însoțită de dispoziția de a învăța și de a schimba, vor fi de mare folos în prevenirea și rezolvarea conflictului. Atacul ipocrit și critic la adresa greșelilor celuilalt va fi ineficient în a rezolva ceva și, probabil, doar va atrage același răspuns din partea lui. Isus știa acest lucru și, de aceea, ne-a avertizat: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați” (Matei 7:1).

Iertarea

Secretul, dacă putem spune astfel, de a deveni un om iertător este să trăiești ca un om iertat: „Fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos” (Efeseni 4:32). A accepta la nivel intelectual că Dumnezeu ne-a iertat nu este același lucru cu a trăi efectiv o viață de om iertat. Nicăieri în Scriptură nu este mai izbitoare această diferență decât în renumita parabolă a robului neiertător (Matei 18:23-35). Robul neiertător (iertat de zece mii de talanți) nu și-a însușit realitatea iertării pe care el însuși o primise nici măcar într-o măsură suficientă încât să-l determine să-i ierte semenului său o parte infimă din această valoare (o sută de dinari). El auzise că a fost iertat, poate chiar crezuse, dar aceasta nu devenise o trăsătură caracteristică a vieții lui și a modului de a-i trata pe ceilalți. Dacă vrem ca iertarea să se reverse ușor și generos între membrii familiei, este nevoie ca iertarea lui Dumnezeu pentru noi să fie caracteristica determinantă a vieții, care să ne influențeze atitudinea față de cei din jur.
Ca urmare, pentru a trăi ca un om iertat trebuie să ne adresăm persoanei pe care, de obicei, ne este cel mai greu să o iertăm (adică nouă înșine). Nimeni nu subliniază gândul acesta mai bine decât o face Brennan Manning: „Isus ne spune să-i iertăm pe toți cei pe care îi cunoaștem. … Chiar în acest moment există cineva care ne-a dezamăgit și ne-a rănit, cineva care ne produce întotdeauna neplăceri și față de care suntem mai irascibili, mai lipsiți de răbdare, mai neiertători și mai dușmănoși decât am îndrăzni să fim față de oricine altcineva. Acea persoană suntem noi înșine. Adesea, suntem atât de sătui de noi înșine! Suntem nemulțumiți de mediocritatea noastră, revoltați de inconsecvența noastră, plictisiți de monotonia noastră. Niciodată nu l-am judeca pe vreunul dintre ceilalți copii ai lui Dumnezeu cu severitatea excesivă și cu asprimea cu care ne zdrobim pe noi înșine. Isus a spus că trebuie să ne iubim aproapele ca pe noi înșine. Dar trebuie să fim la fel de răbdători, de blânzi și de plini de compasiune față de noi înșine cum încercăm să fim față de semenii noștri, străduindu-ne să-i iubim.” – The Signature of Jesus, p. 162. Sau, așa cum întreabă Francis MacNutt: „Dacă Domnul Isus Hristos te-a spălat în sângele Său și ți-a iertat toate păcatele, tu cum îndrăznești să refuzi să te ierți?” – Ibidem, p. 101

Așadar, putem fi încurajați de minunata asigurare că, prin Hristos, noi suntem iertați deplin. Dacă Duhul Sfânt ne imprimă acest adevăr în adâncimile sufletului, vom fi capabili să ne iertăm în mod autentic unii pe alții. Înțelegerea acestui lucru este cheia prezenței păcii în familiile noastre.

APLICAŢIA

În ciuda a tot ce s-a spus, teologic și practic, despre iertare în biserica creștină, iertarea autentică este încă greu de găsit în anumite situații. Avem tendința de a ne ține cu mâinile încleștate de rănile trecutului, mai ales dacă au rămas nerezolvate. Discutați în grupă câteva strategii prin care putem să lăsăm trecutul și amintește că ranchiuna și resentimentele îi fac rău doar celui care le nutrește, nu și celui împotriva căruia sunt nutrite. Iată o parabolă antică în care este subliniat acest adevăr:
Doi călugări (unul tânăr și unul bătrân), în drum spre mănăstirea lor aflată sus pe munte, au întâlnit o femeie care se străduia să traverseze un pârâu cu ape repezi. Având în vedere jurământul strict al călugărilor de a nu se atinge de vreo femeie, cel tânăr a presupus că vor trece pe lângă ea fără să o bage în seamă. Dar călugărul bătrân a luat-o pe femeie în spate, a trecut-o pârâul și a lăsat-o jos pe malul celălalt. Călugărul cel tânăr s-a simțit indignat de această atitudine a colegului său mai vârstnic, dar, timp de câteva ceasuri, până când au ajuns pe vârful muntelui, la mănăstire, s-a abținut să obiecteze în vreun fel. Însă acolo a explodat: „Cum ai putut să calci jurământul și să o duci în spate pe femeia aceea?” Călugărul bătrân i-a răspuns: „Este adevărat: eu am purtat-o în spate cât am trecut-o peste pârâu, dar tu ai purtat-o tot drumul până aici.”
Creștinii nu trebuie să poarte povara resentimentelor sau a lipsei de iertare. Domnul este pe deplin în stare să poarte păcatele întregii lumi; nu are nevoie de ajutorul nostru.