Săptămâna de rugăciune [Joi, 6 dec]

Cum să le inspirăm speranţă oamenilor disperaţi

Suferinţele din prezent nu se pot compara cu slava viitoare

KELDIE PAROSCHI

Conștient că își petrecea ultimele clipe din viaţă, de pe vârful muntelui Nebo, Moise examina cu privirea Ţara Făgăduinţei. Vedea șesurile mănoase și podgoriile roditoare, exact așa cum făgăduise Dumnezeu. El fusese martor la suferinţele îndurate de israeliţi în Egipt, la maltratarea lor, și alesese să răspundă chemării lui Dumnezeu de a-i scoate din robie. A renunţat la viaţa de lux și la perspectivele promiţătoare din Egipt și „a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului” (Evrei 11:25). Muncise ca păstor, după care suportase cârcotirile israeliţilor ani la rând. Acum stătea singur în faţa morţii, știind că n-o să calce în Ţara Făgăduinţei și că n-o să vadă împlinirea promisiunii făcute de Dumnezeu Israelului. Viaţa lui de sacrificiu și de greutăţi părea fără rost. Atâta osteneală în zadar!

Simţământul acesta al zădărniciei reflectă esenţa problemei răului din lumea aceasta. Oricât de multe eforturi am depune, oamenii tot vor fi nerecunoscători. Tot vom asista neputincioşi la suferinţa celor dragi ai noştri. Într-o zi, tot vom ajunge faţă în faţă cu moartea, marele nostru inamic.

Din fericire, Biblia descrie situaţia lumii noastre şi ne oferă o speranţă minunată.

PLATA PĂCATULUI

Biblia se deschide cu o frumoasă relatare despre capodopera lui Dumnezeu. Totul a fost conceput de Dumnezeu cu ingeniozitate şi pretutindeni domnea armonia. În Eden, nu se auzise de suferinţă şi de moarte. Totuşi libertatea omului depindea de loialitatea faţă de Dumnezeu. Când a ales neascultarea de El, omul şi-a ales ca soartă suferinţa şi moartea (Geneza 2:16,17; Proverbele 16:25; Iacov 1:15). Adam şi Eva au fost alungaţi din grădină şi, odată cu ei, întreaga lume a fost afectată de păcat şi de degradare (Geneza 3:16-24; Romani 8:20-22). Noi, descendenţii lor, suportăm consecinţele până astăzi (Romani 5:18).

Scriptura afirmă că moartea nu este o parte normală sau naturală a vieţii. Moartea este ceva nenatural. Ea nu a fost inclusă în lumea perfectă de la început. Dumnezeu este sursa vieţii (Geneza 2:7; Iov 33:4; Ezechiel 37:5), iar moartea este opusul vieţii, suprimă viaţa. Bolile, conflictele armate şi foametea sunt o consecinţă dureroasă a păcatului, care în final duce la moarte. Prin păcatul lui, Adam i-a permis lui Satana să-i ia locul de stăpânitor al acestei lumi (Iov 1:6; Matei 4:8,9; 2 Corinteni 4:4). Şi, pentru că „plata păcatului este moartea” (Romani 6:23), Satana s-a considerat îndreptăţit să pretindă stăpânire peste „toţi cei ce se odihneau în mormânt”.2 După ce a reuşit să-l provoace pe Moise să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu şi să-l facă să piardă intrarea în Ţara Făgăduinţei (Numeri 20:8-12), a venit să-i revendice trupul, dar Hristos l-a oprit (Iuda 9).

DARUL LUI DUMNEZEU

În anii petrecuţi în pustie, Moise a putut să suporte greutăţile fiindcă a contat pe făgăduinţa lui Dumnezeu. A fost martor la nenumăratele semne ale puterii Sale şi a fost convins că El Se ţine de cuvânt. De la căderea în păcat, de-a lungul istoriei, Dumnezeu ne-a promis mereu și mereu eliberarea din robia păcatului şi a morţii şi ne-a oferit dovezi că este capabil de acest lucru (Deuteronomul 7:9; Evrei 10:23): le-a dat lui Avraam şi Sarei un fiu la o vârstă înaintată (Geneza 12:2; 21:2,3); i-a scos pe israeliţi din Egipt în mod miraculos şi i-a ajutat să traverseze Marea Roşie pe pământ uscat (Exodul 2:23-25; 14:29); i-a menţinut în viaţă în cei patruzeci de ani petrecuţi în pustie, hrănindu-i zilnic cu mană (Deuteronomul 8:1-10); le-a dat victorii nenumărate în luptă: prin Iosua, prin Debora, prin Ghedeon şi prin alţii.

Apoi ne-a dat cea mai mare dovadă prin Isus. Multe pasaje din Vechiul Testament, printre care şi prima făgăduinţă a eliberării dată după păcatul lui Adam şi al Evei, arată către Mesia (Geneza 3:15; Numeri 24:17; Deuteronomul 18:15; Isaia 53). Lucrarea lui Isus a fost o mostră a puterii lui Dumnezeu asupra păcatului şi morţii. Minunile Sale au fost dovada capacităţii Sale de a le reda vitalitatea celor loviţi de boală şi de suferinţă. Alungarea demonilor a fost dovada autorităţii Sale asupra forţelor răului.

Însă semnificaţia completă a păcatului şi a morţii au fost dezvăluite la cruce. Isus, Fiul lui Dumnezeu fără păcat, a purtat păcatele întregii lumi. A murit singur, zdrobit de durerea separării complete de Tatăl. Apoi a înviat a treia zi, demonstrând că are putere asupra morţii, îmbrăcat în viaţa eternă pe care i-a dăruit-o Dumnezeu omului la început.

Învierea lui Isus reprezintă fundamentul credinţei noastre. Dacă El n-ar fi înviat, n-am avea niciun motiv să credem într-un viitor mai bun (Ioan 11:25,26; 1 Corinteni 15:13-26). Dar El a înfrânt moartea şi putem avea certitudinea că Îşi va împlini şi promisiunea de a Se întoarce pentru a-i restitui lumii noastre frumuseţea de la început. În ziua aceea, „moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:4; cf. 1 Corinteni 15:51-53).

Moise a crezut făgăduinţa aceasta. El a ştiut că suferinţele din lumea aceasta nu se pot compara cu viitorul minunat pe care ni l-a pregătit Dumnezeu. S-a bazat pe această promisiune şi a rămas credincios până la sfârşit. Chiar dacă a pierdut intrarea în Canaan, Hristos l-a revendicat drept copil al Său şi i-a dat binecuvântarea vieţii veşnice (Evrei 11:26; Romani 8:18).

SPERANŢĂ ZI DE ZI

În lumea noastră, norma o constituie păcatul, suferinţa şi moartea. Însă Dumnezeu a promis că va face toate lucrurile noi şi că va înlătura pentru totdeauna
durerea şi moartea. Putem avea încredere că El Se va ţine de cuvânt. Nu avem de ce să disperăm! Dar nici nu putem sta pasivi, aşteptând ca Dumnezeu să intervină. Este adevărat că suntem chemaţi să trăim cu privirea aţintită spre lumea viitoare, însă avem totuşi o responsabilitate pentru lumea prezentă.

Responsabilitatea aceasta presupune să observăm suferinţa celor din jur, să le oferim un umăr pe care să plângă, să purtăm de grijă nevoilor altora. Presupune să fim credincioşi Legii lui Dumnezeu, cu încrederea că „frica de Domnul duce la viaţă” (Proverbele 19:23; cf. 12:28).

Şi mai presupune să le împărtăşim vestea bună a mântuirii şi frumoasa speranţă pe care o avem. Dacă nu am avea speranţa aceasta, destinaţia noastră finală ar fi mormântul, oricâtă grijă am avea ca să ne conservăm viaţa. Să vestim aşadar victoria lui Hristos asupra păcatului cu entuziasm! Să trăim liniştiţi astăzi, cu credinţă în El, ştiind că patria promisă ne aşteaptă.

Sugestii de rugăciune:

1. Rugaţi-vă ca speranţa pe care o avem în Isus să ardă puternic în inimile noastre.

2. Cereţi-i lui Dumnezeu să ne ajute să vorbim în fiecare zi cu cineva despre speranţa noastră.

3. Rugaţi-vă pentru misionarii noştri din întreaga lume şi pentru lucrarea bisericilor locale de răspândire a acestei speranţe.