PRIVIRE GENERALĂ

Verset-cheie: Ezra 3:11.

Pasaje biblice în studiu: Neemia 12:27-47.

Pentru a acorda autoritate preoțimii din Ierusalim, lista din Neemia 12 începe cu leviții și preoții din timpurile babiloniene până în perioada lui Ezra și Neemia. După ce s-a stabilit că evreii aveau persoane desemnate pentru serviciile de la templu, următoarea parte a capitolului se concentrează pe slujba de sfințire a zidului Ierusalimului. Totuși nu zidul îi proteja pe ei, ci Dumnezeu. Poporul era în siguranță pentru că Domnul îl proteja. În Israel, sfințirea sau dedicarea obiectelor sau clădirilor era ceva obișnuit, o ceremonie prin care se recunoştea că puterea nu era într-un obiect, ci la Dumnezeu (Psalmii 127:1,2).
Serviciul de sfințire a zidului Ierusalimului a început cu două coruri mari care s-au deplasat separat, pe zid, înconjurând Ierusalimul și reunindu-se la templu. Acolo s-au adus „mari jertfe” și poporul s-a bucurat cu „mare bucurie”. De fapt, poporul se bucura atât de tare, încât chiar și vrăjmașii lui din depărtare au putut să audă sărbătoarea în cinstea finalizării zidului. După aceea, Neemia s-a asigurat că delegă responsabilitățile de la templu și au fost făcute pregătirile necesare, conform legii, pentru toți leviții și slujitorii de la templu. Poporul era entuziasmat de faptul că templul funcționa din nou. Oamenii doreau să se asigure că existau suficiente provizii pentru cei care Îi slujeau Domnului, nu doar pentru acel moment, ci și pentru viitor.

COMENTARIU

Curățirea

Înainte de sfințirea zidului, preoții și leviții s-au curățit pe ei și poporul, dar și porțile și zidul. Ceremoniile de curățire, des întâlnite la israeliți, simbolizau curățirea de păcat și punerea deoparte pentru sfințire. Aceste ceremonii cereau şi spălarea hainelor și îmbăierea (Exodul 29:4; 40:12-15; Leviticul 16:20-28; Numeri 19:7).
În Israel existau mai multe ceremonii de curățire. Cea mai amănunțită curățire se făcea pentru cei care veniseră în contact cu un trup mort. Dat fiind faptul că moartea era privită ca reprezentând consecinţa păcatului, cine se atinsese de un mort trebuia să treacă printr-un proces special de curățire, această procedură fiind descrisă în Numeri 19. Preotul ardea o vacă roșie fără cusur, a cărei cenușă era pusă într-un vas cu apă. Un om curat lua isop, îl înmuia în apă și apoi stropea obiectele sau persoanele considerate necurate. Dacă apa de curățire nu era stropită pe cel considerat necurat, necurăția rămânea asupra lui (Numeri 19:13).
În Ziua Ispășirii, preotul care făcea curățirea sanctuarului și aducea jertfe pentru păcatele lui și ale poporului trebuia să își schimbe îmbrăcămintea. Înainte de a îmbrăca tunica sfințită, el își spăla trupul (Leviticul 16:4). După încheierea ceremoniei, preotul se dezbrăca de tunica sfințită și își spăla trupul (Leviticul 16:23,24). Persoana care izgonea țapul pentru Azazel făcea același lucru înainte de a se întoarce în tabără (Leviticul 16:26).
Alte categorii de curățire: curățirea preoților (Exodul 29:1-9), care trebuiau să își spele mâinile și trupul (Exodul 30:17-21; 40:12-14,30-32); curățirea de lepră (la fel ca păcatul care duce la moarte, și lepra avea aceeaşi consecinţă [Leviticul 13:6,34]); scurgerile din trup (Leviticul 15:1-29, Deuteronomul 23:10,11); curățirea leviților (Numeri 8:5-7; 19:7-22). Deoarece preoții și leviții erau implicați în sfințirea zidului, mai întâi ei trebuiau să se curăţească prin spălarea mâinilor și a picioarelor, posibil și a trupului. Apoi ei curățeau poporul, cerându-le probabil oamenilor să se spele și chiar să își spele hainele. Mai mult, Biblia menționează faptul că porțile și zidul au fost curățite, ceea ce înseamnă că au fost stropite cu apă.
Apa pentru curățire nu făcea minuni, ci Cuvântul lui Dumnezeu declara că, prin aceasta, poporul era curățit de păcat. Această ceremonie era un simbol al purificării. Sfințenia și curățirea de păcat erau importante pentru a putea veni înaintea lui Dumnezeu la o slujbă de consacrare. Ritualul de curățire arăta spre sângele lui Hristos care curățeşte şi înnoieşte. Slujba de curățire includea și iertarea păcatelor. Prin faptul că se smereau înaintea lui Dumnezeu și se spălau, oamenii îşi recunoșteau nevoia de ajutor, recunoşteau că aveau nevoie să fie curățiți de Dumnezeu. Numai El putea să-i facă desăvârșiți și sfinți, nu faptele lor. Totuși Dumnezeu le cerea să se spele, pentru că acesta era un mod de a le aminti în mod practic de puterea Sa transformatoare.

„A fost mare bucurie”

Ceremonia de sfințire includea o parte semnificativă de muzică și închinare. Mai întâi, leviții și cântăreții s-au adunat la Ierusalim; mulți dintre ei locuiau în afara Ierusalimului și veneau în cetate doar atunci când era rândul lor să slujească. Sărbătorirea purtării de grijă a lui Dumnezeu prin recunoștință (recunoașterea verbală a ceea ce a făcut Dumnezeu) și cântări de laudă a fost condusă de preoți, leviți și cântăreți. Harpa, chimvalul și alte instrumente cu coarde au acompaniat două coruri mari, care au înconjurat Ierusalimul din două direcţii şi s-au reunit la templu, unde au cântat cu glas tare, „şi-au înălţat glasul” (Neemia 12:42). Literalmente, versetul spune că glasul lor era auzit. Bucuria lor nu putea fi ținută în tăcere sau suprimată, lucru demonstrat de laudele lor cu glas tare. Ei cântau cu glas tare deoarece se bucurau nespus de finalizarea rapidă a zidului și de modul în care Dumnezeu îi ajutase.
Când au fost puse temeliile templului, după întoarcerea din robia babiloniană în 537/536 î.Hr., poporul, preoții și leviții L-au preamărit pe Dumnezeu (Ezra 3:10,11). Același lucru s-a întâmplat în vremea lui Neemia, după terminarea zidului Ierusalimului. Cu toții I-au adus laude lui Dumnezeu și cele două coruri și-au exprimat recunoștința față de Dumnezeu pentru finalizarea lucrării (Neemia 12:31,38).
Poporul s-a bucurat nespus. Literalmente, versetul 43 spune că Dumnezeu i-a făcut să se bucure (samach) cu mare bucurie (samach). Termenul samach apare de cinci ori într-un singur verset. Apare o singură dată în versetul 44, când poporul se bucură pentru preoții și leviții care slujeau la templu. În original apare şi în versetul 27, care este o introducere a acestei relatări, chiar de la început, spunând că poporul i-a chemat pe leviți ca să sărbătorească sfințirea cu bucurie (samach).
Termenul apare în acest capitol de șapte ori – în Biblie, numărul șapte reprezintă plenitudinea, desăvârșirea, perfecțiunea. Astfel, bucuria pe care au simțit-o cei întorşi din exil era deplină. Dumnezeu i-a făcut să se bucure. Bucuria lor arată care este adevărata bucurie în viață – ei se bucurau pentru tot ce făcuse Domnul pentru ei. Lecția pentru noi astăzi este să ne bucurăm de ceea ce face Dumnezeu în viața noastră, să nu trecem cu vederea faptele Sale de bunătate și nici să nu credem că le-am merita. Dimpotrivă, noi ar trebui să lăudăm providența Sa. Recunoașterea binecuvântării și a călăuzirii lui Dumnezeu ne duce la recunoștință și la stabilitate emoțională. Recunoștința ne face fericiți și biruitori.
Bucuria este un aspect definitoriu al închinării, dar la fel este și reverența față de Dumnezeu, care poate fi definită şi ca uimire în urma întâlnirii personale cu Dumnezeu. Echilibrul dintre bucurie și reverență este foarte important, și totuși, din nefericire, adesea este trecut cu vederea. Dacă un serviciu de închinare se bazează doar pe respectul față de Dumnezeu, dar nu și pe bucurie, va exista tendinţa ca el să fie fad și rigid. Pe de altă parte, dacă includem doar bucuria în închinare, uitând de reverență, serviciile de închinare au tendința să fie pline de emoții, nu de adevăr. De aceea, serviciile noastre de închinare trebuie să includă ambele aspecte. Reverența și bucuria merg mână în mână pentru a crea o atmosferă potrivită pentru închinare. Israeliții au înțeles nevoia de echilibru când s-au bucurat cu voce tare și din toată inima, lăudându-L pe Dumnezeu pentru tot ce făcuse El. Închinarea lor se baza pe adevăr și pe faptele lui Dumnezeu, nu pe emoții. Cei care trec de la un serviciu de închinare la altul pentru a avea o experiență „spirituală remarcabilă” nu înțeleg ce înseamnă să Îi dai slavă lui Dumnezeu. La baza închinării noastre trebuie să fie întotdeauna Dumnezeu, nu simțămintele, dar prezența Sa aduce bucurie. Cu siguranță, israeliţii au simțit bucurie și fericire când I-au adus laudă lui Dumnezeu. Aceste simțăminte de bucurie veneau de la Dumnezeu și se bazau pe adevăr: pe cine este Dumnezeu și ce a făcut El. Dacă Îl căutăm pe Dumnezeu și dacă ne închinăm Lui, vom putea să rămânem ancoraţi în harul Său şi să simţim recunoștință faţă de El.

APLICAȚIA

Curățirea

Ritualurile de curățire reprezintă curățirea de păcat și sunt o pregătire pentru a veni înaintea lui Dumnezeu și a recunoaște că fără El suntem „murdari”. Deși în prezent nu mai participăm la astfel de ceremonii, cum am putea aplica astăzi principiul care stătea la baza acelor ceremonii? Putem veni la Dumnezeu așa cum suntem, dar nu oricum. Cum ar trebui să venim înaintea Sa? Cum putem cultiva smerenia în viața noastră astăzi?

Bucuria

1. Citește Psalmul 136. Ce ne învață acest psalm despre închinare? Ce situații diferite sunt descrise atunci când venim înaintea lui Dumnezeu? Pentru ce Îi sunt aduse laude lui Dumnezeu în acest psalm?
2. Ce poate face biserica ta pentru a-L lăuda pe Dumnezeu în mod echilibrat, cu bucurie și reverență?
3. Cântăreții și muzicienii din Vechiul Testament aveau un rol proeminent în închinare și în serviciile de la templu. Cum le putem arăta muzicienilor din bisericile noastre că îi prețuim?
a. Gândește-te dacă biserica ta i-a apreciat pe muzicieni ca slujitori ai lui Dumnezeu sau i-a dat la o parte ori i-a descurajat. În ce moduri pline de reverență și semnificație ar putea include biserica ta pianiștii și grupurile muzicale în slujire?
b. Gândește-te la moduri specifice în care, ca biserică, îi puteți ajuta pe muzicieni și cântăreți să înțeleagă că darurile date lor de Dumnezeu dau valoare și îmbogățesc serviciile de închinare.
4. Dacă îți lipsește bucuria în viață când Îl lauzi pe Dumnezeu, ce poți face pentru a te întoarce la „dragostea dintâi”?