Închinarea la Dumnezeu atunci și astăzi

Sabat după-amiază, 30 noiembrie

Această laudă și mulțumirea, nu este nevoie să mai spunem lucrul acesta, erau cu totul potrivite. Casa asupra căreia se odihneau privirile lor era un motiv suficient ca Domnul să trimită iar și iar cuvântul Său pentru a-i încuraja pe constructori. Dumnezeu le dă slujitorilor Săi cuvintele pe care să le rostească, iar mulțumirea aceasta… trebuia să fie exprimată când au văzut că au fost puse temeliile casei. – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 3, p. 1133

Muncitorii angajați pentru pregătirea materialului de clădit au găsit printre ruine unele blocuri de piatră imense aduse pe locul templului din zilele lui Solomon. Ele au fost pregătite pentru folosire și au fost procurate multe materiale noi; și, în scurt timp, lucrarea a ajuns la punctul când trebuia pusă piatra de temelie. Aceasta s-a făcut în prezența multor mii de oameni, care se adunaseră să fie martori la înaintarea lucrării și să-și exprime bucuria că aveau o parte în ea. În timp ce piatra unghiulară era așezată la locul ei, cei prezenţi, acompaniaţi de trâmbițele preoților și de chimvalele fiilor lui Asaf, „cântau, mărind și lăudând pe Domnul prin aceste cuvinte: «Căci este bun, căci îndurarea Lui pentru Israel ține în veac!»” (Ezra 3:11). – Profeţi şi regi, p. 563

După ce templul a fost terminat, Solomon a adunat tot Israelul și au venit și alte națiuni să fie martore la dedicarea Casei Domnului. Serviciul acesta s-a desfășurat cu o mare grandoare. Solomon a vorbit poporului și a încercat să îndepărteze din mintea celor prezenți superstițiile care întunecaseră mintea națiunilor păgâne cu privire la Iehova. El le-a spus că Dumnezeu nu este ca zeii păgâni, care sunt ținuți în temple construite pentru ei, ci Dumnezeul lui Israel va trimite la ei Spiritul Său când ei se vor aduna la casa aceasta dedicată închinării înaintea Lui.
Solomon a îngenuncheat înaintea lui Dumnezeu în prezența acelei imense adunări și s-a rugat Domnului. …
„Când şi-a isprăvit Solomon rugăciunea, s-a pogorât foc din cer şi a mistuit arderea-de-tot şi jertfele, şi slava Domnului a umplut casa. Preoţii nu puteau să intre în Casa Domnului, căci slava Domnului umplea Casa Domnului. Toţi copiii lui Israel au văzut pogorându-se focul şi slava Domnului peste casă; ei şi-au plecat faţa la pământ pe pardoseală, s-au închinat şi au lăudat pe Domnul, zicând: «Căci este bun, căci îndurarea Lui ţine în veac!»” – Daruri spirituale, vol. 4a, pp. 98–99

Duminică, 1 decembrie: Cântau cântările Domnului

În timpul în care au călătorit prin pustie, multe lecții prețioase au fost fixate în mintea lor prin intermediul cântărilor. La izbăvirea lor de armata faraonului, întregul popor al lui Israel s-a unit într-un cântec de triumf. Departe, în deșert și peste undele mării, răsuna refrenul plin de bucurie, iar munții lăsau să răzbată în ecou cuvintele de laudă: „Cântați Domnului, căci Și-a arătat slava” (Exodul 15:21). În timpul călătoriei, acest cântec era adesea repetat, înviorând inimile și aprinzând credința peregrinilor. Poruncile, așa cum fuseseră date pe Sinai, cu făgăduințe ale favorii divine și amintirea lucrărilor Sale minunate pentru izbăvirea lor, erau exprimate, prin călăuzire divină, în cântec și erau înălțate în sunetul muzicii instrumentale, oamenii ținând bine pasul în timp ce vocile li se uneau în laudă. – Educație, p. 39

Cu cântări și muzică și cu o deosebită ceremonie, „preoții au adus chivotul legământului Domnului la locul lui, în Sfântul Locaș al casei în Locul Preasfânt” (2 Cronici 5:7). După ce au ieșit din sanctuar, ei au ocupat locurile destinate. Cântăreții, „leviții, … îmbrăcați în in subțire, stăteau la răsăritul altarului cu chimvale, alăute și harpe și aveau cu ei o sută douăzeci de preoți care sunau din trâmbițe” (vers. 12).
„Când cei ce sunau din trâmbițe și cei ce cântau, unindu-se într-un glas ca să mărească și să laude pe Domnul, au sunat din trâmbițe, chimvale și celelalte instrumente și au mărit pe Domnul prin aceste cuvinte: «Căci este bun, căci îndurarea Lui ține în veci!», în clipa aceea, casa, și anume Casa Domnului, s-a umplut cu un nor. Preoții n-au putut să mai stea acolo și să facă slujba din pricina norului, căci slava Domnului umpluse Casa lui Dumnezeu” (vers. 13,14). – Profeţi şi regi, pp. 38–39

Cu cântări sfinte și cu mulțumiri, închinătorii sărbătoreau această ocazie. Cu puțin înainte de această sărbătoare era Ziua Ispășirii, când, după ce își mărturiseau păcatele, oamenii erau declarați ca fiind în pace cu cerul. În felul acesta, se pregătea calea pentru bucuria sărbătorii. „Lăudați pe Domnul căci este bun, căci îndurarea Lui ține în veci” (Psalmii 106:1). Cuvintele acestea răsunau triumfător, în timp ce tot felul de instrumente, împreună cu strigăte de osana, însoțeau cântarea. Templul era centrul bucuriei tuturor. Aici avea loc solemnitatea ceremoniilor pentru jertfă. Aici, rânduit de o parte și de alta a scării de marmură albă de la clădirea sfântă, corul leviților conducea serviciul cântărilor. Mulțimea credincioșilor, fluturând ramuri de palmier și de mirt, prindea ecoul corului; și iarăși melodia era reluată de glasurile din apropiere și depărtare, până când dealurile din jur răsunau de cântece de laudă. – Hristos, Lumina lumii, p. 448

Muzica formează o parte din serviciul de proslăvire a lui Dumnezeu în curțile cerești și noi ar trebui să ne străduim să ne apropiem cât mai mult cu putință, în inimile noastre, de armonia corurilor cerești. O bună formare a vocii este o parte însemnată a educației și nu trebuie neglijată. Cântarea, ca parte a serviciului divin, este în aceeași măsură un act de închinare ca și rugăciunea. Inima trebuie să simtă spiritul cântării pentru a-i da intonația cuvenită. – Patriarhi și profeți, p. 594

Luni, 2 decembrie: Curățirea

Este o dovadă de mare bunătate din partea Tatălui nostru ceresc atunci când El îngăduie să ajungem în situaţii care slăbesc puterea de atracţie a lucrurilor pământeşti şi ne fac să iubim lucrurile de sus. Adesea, pierderea binecuvântărilor în cele pământeşti ne învaţă mai mult decât faptul că le avem. Când trecem prin necazuri şi încercări, lucrul acesta nu este o dovadă că Domnul Isus nu ne iubeşte şi nu ne binecuvântează. Milostivul Miel al lui Dumnezeu Îşi identifică interesele cu ale copiilor Săi care suferă. El îi păzeşte clipă de clipă. El este obişnuit cu suferinţa, El ştie fiecare ispită a lui Satana, fiecare îndoială care torturează sufletul. … El pledează în favoarea celui ispitit, celui rătăcit şi celui necredincios. El se luptă să-i înalţe şi să-i aducă lângă El. Este lucrarea Sa aceea de a-i sfinţi pe oameni, de a-i curăţa, a-i înnobila şi purifica, de a le umple inimile cu pace. În felul acesta El îi face potriviţi pentru slavă, cinste şi viaţă veşnică, pentru o moştenire mai bogată şi mai durabilă decât cea pe care ar putea să o aibă vreun prinţ de pe pământ. – Our High Calling, p. 327

Noi ne putem apropia de Tatăl prin Domnul Isus Hristos, Mijlocitorul nostru, singura cale de a ne fi iertate păcatele. Dumnezeu nu poate să ne ierte păcatele în detrimentul dreptăţii Sale, a sfinţeniei şi a adevărului Său. … Aceasta este unica speranţă a păcătosului şi, dacă rămâne acolo în credinţă sinceră, el este sigur de iertare deplină şi fără plată. …
Aceste lecţii au fost învăţate de copiii lui Dumnezeu cu mii de ani în urmă şi repetate prin diferite reprezentări şi simboluri, pentru că lucrarea adevărului trebuie să fie fixată în fiecare inimă, fiecare să înţeleagă că fără vărsare de sânge nu există iertare de păcat. Marea lecţie subliniată prin sacrificarea fiecărei victime sângerânde, prezentă în fiecare ceremonie inspirată de Dumnezeu, era că numai prin sângele lui Hristos poate exista iertare de păcat, şi totuşi cât de mulţi poartă jugul apăsător şi cât de puţini sunt aceia care simt forţa acestui adevăr şi acţiunea lui asupra lor, personal, şi primesc binecuvântarea pe care o pot avea printr-o credinţă totală în sângele Mielului lui Dumnezeu! – Comentariile Ellen G. White, în CBAZŞ, vol. 7, p. 913

Bărbații și femeile … trebuie să audă povestea iubirii Mântuitorului, să afle despre iertarea oferită fără plată pentru toți aceia care vin la El, mărturisindu-și păcatele.
Sub imperiul unor influențe ca acestea, mulți suferinzi vor fi călăuziți pe calea vieții. Îngeri cerești cooperează cu uneltele omenești pentru a aduce încurajare, speranță, bucurie și pace în inimile celor bolnavi și suferinzi. În asemenea condiții, cei bolnavi sunt de două ori binecuvântați și mulți își regăsesc sănătatea. Pasul tremurat își recapătă elasticitatea. Ochii își redobândesc strălucirea. Cei deznădăjduiți se îmbărbătează. Fizionomia cândva disperată poartă acum o expresie de bucurie. Tonurile plângătoare ale vocii se schimbă în tonuri de voioșie și mulțumire. – Divina vindecare, p. 267

Marți, 3 decembrie: Două coruri mari

„Voi cânta Domnului, căci Şi-a arătat slava” (Exodul 15:1).
Acest cântec şi marea eliberare pe care o evocă au făcut o impresie ce nu a putut să fie niciodată ştearsă din memoria poporului evreu. Veac după veac, ele au răsunat ca un ecou prin intermediul profeţilor şi al cântăreţilor lui Israel, dând mărturie că Iehova este tăria şi izbăvirea celor care îşi pun încrederea în El. …
… Acesta era spiritul care însufleţea imnul eliberării lui Israel şi acesta este spiritul care ar trebui să rămână în inimile tuturor celor care Îl iubesc pe Dumnezeu şi se tem de El. Eliberând sufletele noastre din robia păcatului, Dumnezeu a înfăptuit pentru noi o eliberare mai măreaţă decât cea a evreilor la Marea Roşie. … Binecuvântările zilnice pe care le primim din mâna lui Dumnezeu şi, mai presus de orice, moartea lui Isus pentru a aduce fericirea şi cerul la îndemâna noastră ar trebui să constituie tema unei recunoştinţe neîncetate. …
Toţi locuitorii cerului se unesc în laudă către Dumnezeu. Să învăţăm cântarea îngerilor acum pentru a o putea cânta când vom intra în rândurile lor strălucitoare. Să spunem şi noi împreună cu psalmistul: „Voi lăuda pe Domnul cât voi trăi, voi lăuda pe Dumnezeul meu cât voi fi” (Psalmii 146:2). – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 352

Educaţi sufletul să fie plin de bucurie şi mulţumire, plin de recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru iubirea cea mare cu care ne-a iubit. (…) Bucuria creştină este chiar frumuseţea sfinţeniei.
Durerea şi îngrijorarea nu pot remedia nici măcar un singur rău, dar pot răni foarte mult; însă bucuria şi speranţa luminează calea altora şi „sunt viaţă pentru cei ce le găsesc şi sănătate pentru tot trupul lor”. – Fii şi fiice ale lui Dumnezeu, p. 168

De ce să nu ne ridicăm vocea în cântări spirituale în zilele peregrinajului nostru? … Noi trebuie să studiem Cuvântul lui Dumnezeu, să medităm şi să ne rugăm. Atunci vom avea ochii spirituali deschişi să vadă curţile dinăuntru ale templului din cer. Vom prinde atunci notele imnului de recunoştinţă intonat de corul ceresc aflat în jurul tronului. Când Sionul se va scula şi se va lumina, lumina lui va străpunge întunericul şi, în adunarea sfinţilor, se vor auzi cântări de laudă şi recunoştinţă. Micile dezamăgiri şi greutăţi vor fi pierdute din vedere. Domnul este ajutorul nostru. … Niciodată nimeni nu s-a încrezut în Domnul în zadar. El nu i-a dezamăgit niciodată pe aceia care s-au sprijinit cu totul pe El. Dacă noi am vrea să facem lucrarea pe care Domnul vrea să o facem, păşind pe urmele lui Hristos, inimile noastre ar deveni nişte harpe sfinţite şi de pe fiecare coardă s-ar înălţa laude şi mulţumiri către Cel trimis de Dumnezeu să îndepărteze păcatul lumii. – Conflict and Courage, p. 218

În curţile cereşti [îngerii] ascultă declaraţiile acelora care dau mărturie pentru Hristos în curtea de afară, pe pământ, şi lauda şi mulţumirile care se ridică din biserica aflată pe pământ sunt preluate în imnurile cereşti, iar lauda şi bucuria răsună în locurile cereşti pentru că Hristos nu a murit în zadar pentru fiii căzuţi ai lui Adam. …
În fiecare adunare a sfinţilor de aici, de pe pământ, sunt prezenţi îngeri ai lui Dumnezeu care ascultă mulţumirile, lauda şi cererile aduse de copiii lui Dumnezeu prin mărturii, cântări şi rugăciuni. Ei trebuie să-şi aducă aminte că laudele lor sunt înfrumuseţate de corurile cetelor de îngeri de sus. – Our High Calling, p. 167

Miercuri, 4 decembrie: Jertfele ca parte a închinării

Din sumedenia de oameni adunați pentru a lua parte la sărbătorile de Paște, mii de oameni au mers să-L întâmpine pe Isus. Ei L-au salutat fluturând ramuri de palmier și cu explozii de cântece sfinte. …
Niciodată mai înainte în viața Sa pământească, Isus nu îngăduise o astfel de demonstrație. El prevăzuse clar urmările. Aceasta urma să-L ducă la cruce. Dar scopul Său era să Se prezinte în felul acesta ca Răscumpărător înaintea mulțimii. El dorea să atragă atenția la sacrificiul care urma să încoroneze lucrarea Sa pentru o lume căzută. În timp ce oamenii erau adunați la Ierusalim să sărbătorească Paștele, El, Mielul antitipic, S-a oferit de bunăvoie ca jertfă. Avea să fie necesar ca biserica Sa din toate vremurile ce aveau să vină să facă din moartea Lui pentru păcatele lumii un subiect profund de studiu și cugetare. … După o demonstrație ca aceea care a însoțit intrarea Sa în Ierusalim, toți ochii aveau să urmărească înaintarea Lui grabnică spre scena finală. – Hristos, Lumina lumii, p. 571

Orânduielile care scot la iveală umilința și suferința Domnului nostru sunt socotite prea mult ca forme. Ele au fost instituite cu un scop. Simțurile noastre trebuie să fie înviorate pentru a-și da seama de taina evlaviei. Toți au privilegiul să înțeleagă, mai mult decât înțelegem acum, suferințele ispășitoare ale lui Hristos. „După cum Moise a înălțat șarpele în pustie”, așa a fost înălțat și Fiul omului, „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:14,15). Trebuie să privim la crucea de pe Golgota, pe care stă Mântuitorul muribund. Interesele noastre veșnice cer să ne dovedim credința în Hristos. …
Privind la Răscumpărătorul răstignit, noi înțelegem mai bine măreția și însemnătatea jertfei aduse de Maiestatea cerului. Planul mântuirii este slăvit înaintea noastră și gândul despre Golgota trezesc în inima noastră emoții vii și sfinte. În inimile și pe buzele noastre vor fi laude pentru Dumnezeu și pentru Miel; mândria și adorarea de sine nu pot să crească în sufletul care păstrează o vie amintire a celor petrecute pe Golgota. – Hristos, Lumina lumii, pp. 660–661

„Veniţi să ne închinăm şi să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!” (Psalmii 95:6) …

A îngenunchea când ne rugăm lui Dumnezeu este atitudinea cea mai potrivită. Actul acesta de închinare le-a fost cerut celor trei tineri evrei care erau robi în Babilon. … Dar un astfel de act era un omagiu care trebuia să-I fie adus numai lui Dumnezeu, Suveranul lumii, Conducătorul universului, iar cei trei evrei au refuzat să acorde o asemenea cinste vreunui idol, chiar dacă era făcut din aur curat. Prin acest fapt, ei s-ar fi închinat, practic vorbind, împăratului Babilonului. …
Atât în public, cât şi în închinarea particulară, datoria noastră este să ne plecăm pe genunchi înaintea lui Dumnezeu atunci când Îi adresăm cererile noastre. Actul acesta arată dependenţa noastră de Dumnezeu. – Solii alese, cartea 2, p. 312

Joi, 5 decembrie: Rolul preoților și al leviților în închinare

Cortul construit de Moise a fost făcut după un model. Domnul îl instruise astfel: „Să faceți cortul și toate vasele lui după chipul pe care ți-l voi arăta.” … Iar Pavel spune că primul tabernacul „era o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri și jertfe”, că locașurile lui sfinte erau „chipurile lucrurilor care sunt în ceruri”; că preoții care aduceau daruri după lege slujeau după „chipul și umbra lucrurilor cerești” și că „Hristos n-a intrat într-un locaș făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaș de închinare, ci a intrat chiar în cer ca să Se înfățișeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9:9,23; 8:5; 9:24).
Sanctuarul din ceruri, în care slujește Hristos în favoarea noastră, este marele original, a cărui copie era sanctuarul construit de Moise. – Tragedia veacurilor, pp. 413–414

Israeliții îi includeau în toate sărbătorile lor pe cei săraci, pe străin și pe levit, care era atât ajutorul preotului în sanctuar, cât și învățător și misionar religios. Aceștia erau priviți ca oaspeți ai poporului, cărora să le ofere ospitalitatea în toate ocaziile de bucurie socială) și religioasă și care să fie îngrijiți cu tandrețe în caz de boală sau de nevoie. Asemenea persoane ar trebui să fie bine-venite în căminele noastre. Cât de mult ar însemna o asemenea ospitalitate pentru infirmiera misionară sau pentru învățător, pentru mama muncitoare împovărată de griji sau pentru cei slabi și în vârstă, deseori lipsiți de cămin și luptându-se cu sărăcia și multe descurajări. – Divina vindecare, p. 353

De la înălțare, Hristos a continuat lucrarea Sa pe pământ prin soli aleși, prin care El le vorbește fiilor oamenilor și slujește nevoilor lor. Marele Conducător al bisericii Se îngrijește de lucrarea Sa prin uneltele omenești alese de Dumnezeu ca reprezentanți ai Săi.
Poziția acelora care au fost chemați de Dumnezeu să lucreze prin cuvânt și învățătură pentru zidirea bisericii Sale este de o covârșitoare răspundere. În locul lui Hristos, ei trebuie să stăruie pe lângă oameni, bărbați și femei, să se împace cu Dumnezeu și ei își pot aduce la îndeplinire misiunea numai dacă primesc înțelepciune și putere de sus. – Faptele apostolilor, p. 360

Este nevoie de păstori care, sub îndrumarea Marelui Păstor, să caute oaia pierdută și rătăcită. Aceasta înseamnă a suporta eforturi fizice istovitoare și a sacrifica tihna. Înseamnă o preocupare duioasă față de cei greșiți, o milă și o îndurare divine. …
Spiritul adevăratului păstor este un spirit al uitării de sine. El pierde din vedere eul, ca să poată îndeplini lucrările lui Dumnezeu. Prin predicarea Cuvântului și printr-o lucrare de slujire personală …, păstorul adevărat cunoaște nevoile lor, necazurile și încercările lor și, conlucrând cu Marele Purtător de poveri, el … le astâmpără foamea sufletului și le câștigă inima pentru Dumnezeu. – Slujitorii Evangheliei, p. 184

Vineri, 6 decembrie

Studiu suplimentar: Calea către Hristos, cap. „Creșterea în Hristos”.