Organizaţia bisericii şi unitatea

Sabat după-amiază, 15 decembrie

În aceste ore de încheiere a harului pentru fiii oamenilor, când soarta fiecărui suflet trebuie să se hotărască în curând pentru totdeauna, Domnul cerului și al pământului așteaptă ca biserica Sa să se trezească la acţiune ca niciodată mai înainte. Aceia care au fost făcuţi liberi în Hristos printr-o cunoaștere a adevărului preţios sunt priviţi de Domnul Isus ca aleși ai Săi, favorizaţi, mai presus de toţi ceilalţi oameni de pe faţa pământului, și El contează pe ei ca să înalţe laude Aceluia care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. Binecuvântările care sunt revărsate cu atâta dărnicie trebuie transmise altora. Vestea cea bună a mântuirii trebuie să ajungă la orice naţiune, neam, limbă și popor.

În vedeniile din vechime, Domnul slavei era prezentat ca revărsând o lumină deosebită asupra bisericii Sale în zilele de întuneric și necredinţă înainte de a doua Sa venire. Ca Soare al neprihănirii, El avea să răsară peste biserica Sa cu „vindecarea sub aripile Sale” (Maleahi 4:2). Și din fiecare ucenic adevărat urma să se răspândească o influenţă pentru viaţă, curaj, utilitate și vindecare adevărată. – Profeți și regi, ed. 2011, pp. 495–496
Când biserica se va trezi şi va şti ce trebuie făcut în lumea noastră, membrii vor avea o povară sufletească pentru aceia care nu Îl cunosc pe Dumnezeu şi care, în ignoranţa lor spirituală, nu sunt în stare să înţeleagă adevărul pentru timpul acesta. Renunţarea la sine şi sacrificiul de sine trebuie să fie întreţesute în întreaga noastră experienţă. Este necesar să ne rugăm şi să veghem în vederea rugăciunii, să nu mai fie nicio inconsecvenţă în viaţa noastră. Să nu mai dăm greş în a le arăta altora că noi înţelegem că a veghea în vederea rugăciunii înseamnă, de fapt, a pune în practică în viaţa noastră lucrurile pe care I le cerem lui Dumnezeu, astfel încât El să ne poată răspunde. – Solii alese, cartea 1, ed. 2012, pp. 116–117
Cel ce crede în Isus Hristos ca Mântuitor personal trebuie să fie împreună-lucrător cu El, legat de inima Sa de infinită dragoste, cooperând cu El în fapte de tăgăduire de sine şi de binefacere. Cel căruia Domnul Hristos i-a descoperit harul Său salvator va fi legat de Hristos, făcând faptele lui Hristos. Dumnezeu îi cheamă pe cei pentru care a făcut sacrificiul infinit să ia poziţie de împreună-lucrători cu El în fapte de bunăvoinţă divină.

Domnul Hristos a plecat de pe pământ, însă urmaşii Săi sunt încă în lume. Biserica Sa, alcătuită din cei ce Îl iubesc, trebuie să fie, prin cuvânt şi faptă şi printr-o iubire neegoistă şi bunăvoinţă, o reprezentare a iubirii lui Hristos. Ei trebuie să fie, prin lepădare de sine şi purtarea crucii, mijloace de sădire a principiului iubirii în inimile celor care nu Îl cunosc pe Mântuitorul din experienţă personală. – Lucrarea misionară medicală, ed. 2001, p. 415

Duminică, 16 decembrie: Hristos, Capul bisericii

Domnul nu va lăsa comoara Sa de oameni în Hristos, Căpetenia ei, să intre în rândurile vrăjmaşului fără să fi fost făcut orice efort în favoarea lor. Singura lor speranţă este să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Aceasta este Evanghelia care a răsunat de-a lungul vremii până în zilele noastre.
Hristos le trimite tuturor invitaţia: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Matei 11:28-30). Timp de veacuri, această invitaţie: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi”, a răsunat în sunete clare pe deasupra confuziei şi tulburării din lume. Dumnezeu nu va renunţa la om, lăsându-l în propria voinţă şi umblare ca să fie pierdut, fără să facă un efort hotărât pentru a-l recâştiga. Ţinta slujirii lui Hristos şi raza de acţiune a puterii şi a îndurării Lui cuprinzătoare sunt fără margini. – Astăzi cu Dumnezeu, ed. 1991, p. 24

Atunci când încercările te apasă, când descurajarea şi necredinţa întunecată îţi iau în stăpânire gândurile, când egoismul îţi modelează acţiunile, nu îţi dai seama că ai nevoie de Dumnezeu şi de o cunoaştere profundă şi deplină a voinţei Sale. Nu cunoşti voia lui Dumnezeu şi nici nu ai cum să o cunoşti, cât timp trăieşti doar pentru tine. Te bazezi pe intenţiile şi pe hotărârile tale bune şi, în mare parte, viaţa îţi este alcătuită din hotărâri luate şi nerespectate. Lucrul de care aveţi nevoie toţi este să muriţi faţă de voi înşivă, să încetaţi să vă agăţaţi de eul vostru şi să vă supuneţi lui Dumnezeu. – Mărturii, vol. 3, ed. 2011, p. 476
Mulţi nu sunt conştienţi de starea lor şi de pericolul în care se află, iar o mare parte din natura lucrării lui Hristos şi din modul Său de a lucra contravine principiilor lumeşti şi se opune mândriei inimii omeneşti. Isus ne cere să ne predăm cu totul în mâinile Sale şi să avem încredere în dragostea şi în înţelepciunea Lui.
Putem să ne amăgim singuri, ca Nicodim, că am fost corecţi din punct de vedere moral şi că nu este nevoie să ne umilim înaintea lui Dumnezeu ca nişte păcătoşi de rând. Dar noi trebuie să acceptăm să intrăm în viaţă la fel ca cel mai mare dintre păcătoşi. Trebuie să renunţăm la propria neprihănire şi să implorăm să ne fie atribuită neprihănirea lui Hristos. Pentru putere, trebuie să ne bazăm doar pe Hristos. Eul trebuie să moară. Trebuie să recunoaştem că tot ce avem este din bogăţia nemărginită a harului divin. Cuvintele inimii noastre să fie: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dăm slavă pentru bunătatea Ta, pentru credincioşia Ta!”

Credinţa autentică este urmată de dragoste, iar dragostea, de ascultare. Toate puterile şi pasiunile omului convertit sunt aduse sub controlul lui Hristos. Spiritul Său este o putere înnoitoare, care îi transformă după chipul divin pe toţi cei care Îl primesc. – Mărturii, vol. 5, 2016, p. 185

Luni, 17 decembrie: Conducerea prin slujire

Odată, Ioan a intrat într-o ceartă cu unii dintre ucenici, vrând să ştie care dintre ei trebuia să fie socotit cel mai mare. Ei nu aveau de gând ca discuţia lor să ajungă până la urechile Maestrului lor, dar Isus le citea inimile şi a folosit prilejul pentru a le da ucenicilor o lecţie de umilinţă. (…) Atunci Isus a şezut jos, i-a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: „Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor” (Marcu 9:35).
Aceia care au spiritul lui Hristos nu vor avea ambiţia de a ocupa vreun loc mai presus de fraţii lor. Numai cei care sunt mici în ochii lor vor fi socotiţi mari înaintea lui Dumnezeu. (…)
Ce învăţătură preţioasă este aceasta pentru urmaşii lui Hristos! Cei care trec cu vederea datoriile vieţii care le stau în cale, care trec cu vederea mila şi bunătatea, politeţea şi dragostea, chiar faţă de un copilaş, Îl trec cu vederea pe Hristos. Ioan a simţit puterea acestei învăţături şi a tras foloase din ea. – Sfinţirea vieţii, ed. 1993, pp. 41-42
Viaţa Mântuitorului pe pământ nu a fost o viaţă de confort sau dedicare faţă de Sine, ci El a trudit, depunând un efort perseverent, serios şi neobosit pentru mântuirea omenirii pierdute. De la ieslea din Betleem şi până la crucea Golgotei, El a mers pe calea renunţării la Sine şi nu a căutat să fie scutit de sarcini grele, de călătorii istovitoare, de griji şi de activităţi epuizante. Domnul Hristos a spus: „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Și dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20:28). Aceasta a fost singurul şi marele obiectiv al vieţii Sale. Toate celelalte au fost secundare şi subordonate. Îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu şi realizarea lucrării Sale erau pentru El ca mâncarea şi băutura. În lucrarea Lui nu a existat niciun loc pentru Sine şi pentru interesele egoiste.

Tot astfel, cei care sunt părtaşi ai harului lui Hristos vor fi dispuşi să facă orice sacrificiu, astfel încât ceilalţi oameni pentru care a murit El să poată fi părtaşi ai darului ceresc. Ei vor depune orice efort pentru a face mai bună lumea în care trăiesc. Această atitudine constituie rezultatul sigur al unei convertiri adevărate. Îndată ce omul vine la Domnul Hristos, în inima lui se naşte dorinţa de a le face cunoscut şi altora ce minunat prieten a găsit în Isus; căci adevărul mântuitor şi sfinţitor nu poate fi închis în inimă. Dacă suntem îmbrăcaţi în îndreptăţirea Domnului Hristos şi dacă suntem plini de bucuria locuirii în noi a Duhului Său, nu vom putea să rămânem tăcuţi. Dacă am gustat cu adevărat şi am văzut cât de bun este Domnul, atunci vom avea ce să spunem. – Calea către Hristos, ed. 2013, pp. 95–96

În lucrarea Sa, El [Maiestatea cerului] S-a aflat în mijlocul celor nenorociţi, sărmani şi suferinzi. Hristos era întruparea rafinamentului şi a purităţii, avea o viaţă înaltă şi un caracter nobil, dar, în lucrarea Sa, El nu a fost găsit în mijlocul celor cu titluri înalte şi răsunătoare, nici printre oamenii cei mai onoraţi ai acestei lumi, ci printre cei dispreţuiţi şi nevoiaşi. „Eu am venit”, spune divinul Învăţător, „să salvez ce era pierdut”. (…) Oare este slujitorul mai mare decât Domnul lui? El ne-a dat un exemplu şi ne porunceşte să-l urmăm. – Mărturii, vol. 2, p. 371

Marţi, 18 decembrie: Păstrarea unităţii bisericii

Pavel știa că înaintea bisericii stătea un timp de mare primejdie. Ştia că aceia în grija cărora fuseseră lăsate bisericile aveau de săvârșit o lucrare credincioasă și plină de râvnă și el i-a scris lui Timotei: „Propovăduiește Cuvântul, stăruie asupra lui la timp și ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea și învăţătura.”
Această solemnă însărcinare dată unui lucrător atât de zelos și de credincios cum era Timotei este o puternică mărturie despre importanţa și răspunderea lucrării slujitorului Evangheliei. Chemându-l pe Timotei înaintea barei de judecată a lui Dumnezeu, Pavel îi cere stăruitor să predice Cuvântul, nu vorbele și obiceiurile oamenilor; să fie gata să-L mărturisească pe Dumnezeu ori de câte ori se ivește ocazia – înaintea unei mari mulţimi sau în cercuri intime, pe drum sau la gura sobei, la prieteni sau la dușmani, în siguranţă sau expus greutăţilor și primejdiei, ocării și păgubirii. – Faptele apostolilor, ed. 2014, p. 371
Am văzut că este foarte important ca aceia care predică adevărul să aibă maniere rafinate, să evite ciudăţeniile şi lucrurile excentrice şi să prezinte adevărul în curăţia şi claritatea lui. Mi s-a făcut referire la Tit 1:9: „Să se ţină de Cuvântul adevărat care este potrivit cu învăţătura, pentru ca să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă şi să-i înfrunte pe potrivnici.” În versetul 16, Pavel vorbeşte despre o categorie de oameni care susţin că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar, prin faptele lor Îl tăgăduiesc, nişte oameni „netrebnici pentru orice faptă bună”. Apoi, el îl sfătuieşte pe Tit: „Tu însă vorbeşte lucruri care se potrivesc cu învăţătura sănătoasă. Spune că cei bătrâni trebuie să fie treji, vrednici de cinste, cumpătaţi, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare. … Sfătuieşte, de asemenea, pe tineri să fie cumpătaţi şi dă-te pe tine însuţi pildă de fapte bune în toate privinţele! Iar în învăţătură, dă dovadă de curăţie, de vrednicie, de vorbire sănătoasă şi fără cusur, ca potrivnicul să rămână de ruşine şi să nu poată să spună nimic rău de noi.” Învăţătura aceasta este scrisă pentru folosul tuturor acelora pe care Dumnezeu i-a chemat să predice Cuvântul şi, totodată, pentru folosul poporului Său care ascultă Cuvântul. – Mărturii, vol. 1, pp. 351–352
Dacă un om simte că se poate separa de mijloacele pe care Dumnezeu le-a rânduit şi că poate să lucreze pe cont propriu, într-un domeniu independent, prin propria presupusă înţelepciune şi astfel să aibă succes, acesta este o amăgire a lui Satana. (…) Noi suntem un trup şi fiecare mădular trebuie să fie unit cu trupul, fiecare om trebuie să lucreze în conformitate cu poziţia lui.

Când oamenii nu se asociază cu fraţii lor, ci preferă să acţioneze singuri, pentru că fraţii lor nu gândesc exact ca ei, nu este un semn bun. Dacă vor purta jugul lui Hristos, ei nu vor putea să se separe. Ei vor purta jugul lui Hristos şi vor lucra împreună cu El.

Pe măsură ce ne apropiem de criza finală, în loc de a simţi că este mai puţină nevoie de ordine şi armonie în activitate, ar trebui să fim mai organizaţi decât înainte. Întreaga noastră lucrare trebuie să fie coordonată în conformitate cu planuri bine alcătuite. – Solii alese, cartea 3, ed. 2012, p. 23

Miercuri, 19 decembrie: Disciplina bisericii

În umilinţă, luând seama „la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu” (Galateni 6:1), mergi la cel greşit şi „spune-i între tine şi el singur”. Nu-l expune ruşinii, punând greşeala lui în faţa altora, şi nu aduce ocară asupra lui Hristos, făcând să fie cunoscut în public păcatul sau greşeala unuia care poartă Numele Lui. Deseori, adevărul trebuie să fie spus clar către cel care a greşit; el trebuie condus să-şi vadă greşeala, ca să poată să se îndrepte. Dar nu trebuie să-l judeci sau să-l condamni. Nu încerca să te îndreptăţeşti. Toată stăruinţa ta să fie pentru îndreptarea lui. În tratarea rănilor sufletului, este nevoie de atingerea cea mai delicată şi de sensibilitatea cea mai aleasă. Numai iubirea care se revarsă de la Cel ce a suferit pe Golgota poate izbuti în împrejurarea aceasta. (…)
În timp ce căutăm să îndreptăm greşelile unui frate, Spiritul lui Hristos ne va conduce să-l apărăm cât de mult cu putinţă de criticile oricui, chiar şi ale propriilor fraţi şi, cu atât mai mult, de mustrările lumii necredincioase. Noi înşine greşim şi avem nevoie de mila şi de iertarea lui Hristos, şi El ne îndeamnă să ne purtăm unul cu altul aşa cum dorim să Se poarte El cu noi. – Viața lui Iisus, ed. 2015, pp. 380, 381, 382
Simon era mişcat de bunătatea lui Isus, care nu l-a mustrat pe faţă înaintea oaspeţilor. El nu fusese tratat aşa cum dorise să fie tratată Maria. El a văzut că Isus nu dorea să expună în faţa altora vinovăţia sa, ci a căutat ca, printr-o dreaptă expunere a cazului, să-i convingă mintea şi, prin milă şi bunătate, să-i înmoaie inima. O denunţare aspră l-ar fi înăsprit pe Simon, împiedicându-l să se pocăiască, dar un avertisment plin de răbdare l-a convins de greşeală. A văzut mărimea datoriei pe care o avea faţă de Domnul său. Mândria i-a fost umilită, el s-a pocăit şi, astfel, mândrul fariseu a devenit un ucenic smerit, gata de sacrificiu. – Viața lui Iisus, ed. 2015, p. 484

Moneda de argint pierdută este menită să-l reprezinte pe păcătosul greşit, rătăcit. Grija şi interesul femeii pentru a găsi banul de argint pierdut trebuia să-i înveţe pe urmaşii lui Hristos o lecţie cu privire la datoria pe care o au faţă de cei greşiţi, care s-au rătăcit de pe calea cea dreaptă. Femeia a aprins candela pentru a avea mai multă lumină şi apoi a măturat casa, căutând cu stăruinţă, până când a găsit moneda.
Aici este clar definită datoria creştinilor faţă de cei care au nevoie de ajutor deoarece s-au înstrăinat de Dumnezeu. Cei greşiţi nu trebuie să fie lăsaţi în întuneric şi în confuzie, ci trebuie să fie folosit orice mijloc aflat la dispoziţie pentru a-i aduce din nou la lumină. Candela este aprinsă şi, cu rugăciune serioasă pentru ca lumina cerească să ajungă la cei învăluiţi în întuneric şi în necredinţă, Cuvântul lui Dumnezeu este cercetat pentru a descoperi punctele clare ale adevărului, astfel încât creştinii să poată fi întăriţi cu argumente din Cuvântul lui Dumnezeu, cu mustrările, avertizările şi încurajările lui, pentru a ajunge la cei pierduţi. Indiferenţa sau neglijenţa vor atrage dezaprobarea lui Dumnezeu. – Mărturii, vol. 3, ed. 2011, pp. 90–91

Joi, 20 decembrie: Organizare pentru misiune

Orice suflet care crede în Hristos are o lucrare de făcut pentru El. Niciun creștin adevărat nu poate lenevi în acest timp de importanță solemnă. (…)
Ultimele cuvinte ale lui Hristos pentru ucenicii Săi ne arată ce importanță trebuie acordată lucrării de răspândire a adevărului. Chiar înainte de înălțarea Sa, El le-a dat o misiune: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28:19-20). – The Upward Look, p. 112
Avem nevoie să trăim în strânsă părtăşie cu Dumnezeu, ca să ne putem iubi unul pe altul aşa cum ne-a iubit Hristos. Prin aceasta va cunoaşte lumea că suntem ucenicii Lui. Să nu existe niciun gând de înălţare de sine. Dacă lucrătorii îşi vor smeri inimile înaintea lui Dumnezeu, binecuvântarea va veni. Vor primi mereu idei noi şi proaspete şi va exista o minunată reînviorare a lucrării misionare medicale.
Marea lucrare care stă înaintea noastră, a tuturor, în calitate de creştini, este aceea de a extinde Împărăţia lui Hristos cât mai repede posibil, în conformitate cu însărcinarea divină. Evanghelia trebuie să înainteze din cucerire în cucerire şi din biruinţă în biruinţă. Măreţia Împărăţiei de sub întregul cer va fi dată poporului sfinţilor Celui Preaînalt; ei vor lua în stăpânire Împărăţia şi va fi a lor în veci de veci.
Mărturii, vol. 9, ed. 2010, p. 161

Hristos Şi-a aşezat sălaşul în mijlocul taberei noastre omeneşti. El Şi-a întins cortul alături de corturile oamenilor ca să poată locui între noi şi să ne familiarizeze cu caracterul şi viaţa Sa divină. „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14).
De când Isus a venit să locuiască împreună cu noi, ştim că Dumnezeu cunoaşte încercările noastre şi are compasiune pentru noi în suferinţele noastre. Fiecare fiu şi fiecare fiică a lui Adam poate înţelege că divinul nostru Creator este prietenul păcătoşilor, deoarece în fiecare învăţătură despre har, în fiecare făgăduinţă a bucuriei, în fiecare acţiune a iubirii, în fiecare atracţie divină descoperită în viaţa Mântuitorului pe pământ, noi Îl vedem pe „Dumnezeu cu noi”. (…)

De aceea, când a devenit „asemenea oamenilor”, El Însuşi a declarat: EU SUNT. Pruncul din Betleem, blândul şi umilul Mântuitor, este Dumnezeu „arătat în trup” (1 Timotei 3:16). Şi nouă ne spune astăzi: „EU SUNT Păstorul cel bun.” „EU SUNT Pâinea vie.” „EU SUNT Calea, Adevărul şi Viaţa.” „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Ioan 10:11; 6:51; 14:6; Matei 28:18). EU SUNT chezăşia fiecărei făgăduinţe. EU SUNT, nu te teme! „Dumnezeu cu noi” este garanţia eliberării noastre din păcat, asigurarea puterii noastre de a asculta de legea cerului. – Viața lui Iisus, ed. 2015, pp. 14–153

Vineri, 21 decembrie: Pentru studiu suplimentar

Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei, cap. „Responsabilitatea individuală şi unitatea creştină”.
Slujitorii Evangheliei, cap. „Unitate în diversitate”, ed. 2004, pp. 359–360.


Părerea mea