[vineri, 16 mai]

 

 

Suplimentar: Ellen G. White, „Tragedia veacurilor”, cap. 42

 

Satana, cândva un heruvim ocrotitor, a căutat să distrugă încrederea în tronul lui Dumnezeu. Dumnezeu le-a permis îngerilor căzuți să își continue răzvrătirea pentru a arăta universului profunzimea răutății care rezultă din înălțarea de sine – și, deși Satana a reușit să înșele omenirea astfel încât aceasta să i se alăture în războiul împotriva lui Dumnezeu, Hristos l-a învins definitiv la cruce, asigurându-i omenirii locul unde au stat odată îngerii căzuți. Păcătoșii, prin Hristos, se opun public pretențiilor lui Lucifer. Scena finală este, într-un fel, o revelație și mai mare a bunătății și iubirii lui Dumnezeu decât a existat înainte de căderea lui Lucifer. Deși Dumnezeu nu a intenționat niciodată ca răul să existe și este o tragedie cu consecințe eterne, atunci când totul se va termina, bunătatea și iubirea lui Dumnezeu se vor manifesta în moduri în care altfel nu s-ar fi manifestat niciodată.

 

Hristos „privește asupra celor răscumpărați […]. El vede în ei rezultatul muncii sufletului Său și este mulțumit. Apoi, cu un glas care mișcă mulțimile celor drepți și ale celor nelegiuiți, El declară: «Iată răsplata pentru sângele Meu! Pentru aceștia am suferit, pentru ei am murit, ca să locuiască în prezența Mea în veacurile veșnice»” (Ellen G. White, „Tragedia veacurilor”, p. 671).

 

 

Post-ul [vineri, 16 mai] apare prima dată în Studiu Biblic.

Biblia zilnică BibliaZilnica.ro