[miercuri, 23 februarie] Crucea și costul iertării

 

 

4. Ce spune pasajul următor despre lucrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc?

 

Evrei 9:22-28

„22 Şi, după Lege, aproape totul este curăţit cu sânge; şi fără vărsare de sânge, nu este iertare. 23 Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea. 24 Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu. 25 Şi nu ca să Se aducă de mai multe ori jertfă pe Sine Însuşi, ca marele preot care intră în fiecare an în Locul Preasfânt cu un sânge care nu este al lui, 26 fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii, pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa. 27 Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, 28 tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă”.

 

Faptul că sanctuarul ceresc are nevoie să fie curățit are logică în contextul sanctuarului din Vechiul Testament. Sanctuarul este un simbol al guvernării lui Dumnezeu (1 Samuel 4:4; 2 Samuel 6:2) și modul în care Dumnezeu tratează păcatul poporului Său influențează înțelegerea oamenilor cu privire la justețea guvernării Sale (Psalmii 97:2). În calitate de conducător, Dumnezeu este Judecătorul poporului Său și se așteaptă din partea Sa ca El să fie drept, apărându-l pe cel nevinovat și condamnându-l pe cel vinovat. Așadar, când îl iartă pe omul păcătos, Dumnezeu Își asumă responsabilitatea judiciară. Sanctuarul, care reprezintă caracterul și sediul administrativ al lui Dumnezeu, este contaminat. Acest lucru explică de ce Dumnezeu ne poartă păcatele atunci când ne iartă (Exodul 34:7; Numeri 14:17-19; verbul ebraic pentru „a ierta” [nōśēʾ] din aceste versete înseamnă „a căra, a purta”).

 

Sistemul de jertfe din sanctuarul evreiesc a ilustrat această idee. Când un om voia să fie iertat, aducea un animal ca jertfă în locul lui, își mărturisea păcatele asupra victimei și o înjunghia. Cu sângele animalului se mânjeau coarnele altarului sau se stropea perdeaua din templu, din prima încăpere. În felul acesta, păcatul era transferat în mod simbolic asupra sanctuarului. Dumnezeu lua păcatele poporului și le purta în El Însuși.

 

În sistemul israelit, curățirea de păcate sau ispășirea lor se realiza în două faze. În timpul anului, păcătoșii care se pocăiau aduceau jertfe la cortul întâlnirii, care îi curățau de păcat, dar care transferau păcatul asupra sanctuarului, asupra lui Dumnezeu Însuși. La sfârșitul anului, în Ziua Ispășirii, care era ziua judecății, Dumnezeu curăța sanctuarul și Se achita de obligația judiciară prin transferarea păcatelor din sanctuar asupra țapului ispășitor, Azazel, care îl reprezenta pe Satana (Leviticul 16:15-22).

 

Acest sistem în două faze, reprezentat de cele două încăperi ale sanctuarului pământesc, care erau un chip al sanctuarului ceresc (Exodul 25:9; Evrei 8:5), I-a permis lui Dumnezeu să manifeste milă și dreptate în același timp. Aceia care își mărturiseau păcatele în timpul anului își dovedeau loialitatea respectând în mod solemn porunca de a se odihni și de a-și smeri sufletele în Ziua Ispășirii (Leviticul 16:29-31). Oricine nu dădea dovadă de ascultare era „nimicit” (Leviticul 23:27-32).

 

 

Post-ul [miercuri, 23 februarie] Crucea și costul iertării apare prima dată în Studiu Biblic.