[joi, 25 noiembrie] Pocăiți-vă și convertiți-vă

Desigur, Noul Testament este înțesat de conceptul de pocăință. De fapt, Ioan Botezătorul și-a început lucrarea cu chemarea la pocăință.

6. Cum apare în versetele următoare ideea de „întoarcere”? Cu alte cuvinte, ce le spune Ioan să facă, îndemn care reflectă ce am descoperit în Deuteronomul? De asemenea, de ce ar fi avut aceste cuvinte o relevanță deosebită pentru farisei și pentru saduchei?

Matei 3:1-8

„În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii. 2 El zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape”. 3 Ioan acesta este acela care fusese vestit prin prorocul Isaia, când zice: „Iată glasul celui ce strigă în pustie: ‘Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările’.” 4 Ioan purta o haină de păr de cămilă şi la mijloc era încins cu un brâu de curea. El se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. 5 Locuitorii din Ierusalim, din toată Iudeea şi din toate împrejurimile Iordanului au început să iasă la el; 6 şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan. 7 Dar când a văzut pe mulţi din farisei şi din saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? 8 Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră”.

Și Isus Și-a început lucrarea tot cu chemarea la pocăință.

7. Ce spune Isus și de ce leagă El pocăința de Evanghelie?

Marcu 1:15

„El zicea: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”.

Fie că este Ioan, cel care le vorbește în mod particular liderilor religioși, sau Isus, care Se adresează națiunii în general, ideea este aceeași: Noi suntem păcătoși și, deși Isus a venit să-i salveze pe păcătoși, trebuie să ne pocăim de păcatele noastre. Și pocăința aceasta – fie că vine din partea unuia care păcătuiește în mod constant, din partea unui credincios creștin care cade în mod accidental într-un păcat sau din partea unui nou convertit – implică o întoarcere de la căile noastre greșite. Trebuie să ne recunoaștem păcătoșenia și, manifestând pocăință pentru păcatul în sine (și nu doar pentru consecințele lui), trebuie să facem alegerea conștientă de a-l părăsi și, încrezându-ne cu totul în meritele lui Isus, „să [ascultăm] de glasul Domnului Dumnezeului [nostru]” (Deuteronomul 15:5).

Unii teologi văd în Noul Testament ecouri ale ideii de pocăință așa cum este exprimată în Deuteronomul. De exemplu, când Petru acuză națiunea că L-a crucificat pe Isus, mulți din popor „au rămas străpunși în inimă și au zis lui Petru și celorlalți apostoli: «Fraților, ce să facem?»” (Faptele 2:37). Adică, fiind conștienți de păcatul lor, le părea rău pentru el (erau „străpunși în inimă”) și voiau să știe ce ar trebui să facă acum ca să fie „la pace” cu Dumnezeul pe care L-au ofensat.

Nu este aproape aceeași situație ca a noastră, a tuturor, și anume a păcătoșilor care L-au ofensat pe Dumnezeu?

Citește Faptele 2:28. Cum a răspuns Petru la întrebarea lor și cum descoperă acest episod principiul din spatele adevăratei pocăințe?