[duminică, 26 septembrie] Iubește, ca să fii iubit
1 Ioan 4:8 spune: „Dumnezeu este dragoste.” Oricât de simple ar fi aceste cuvinte, ideea din spatele lor este atât de profundă, încât abia putem pricepe implicațiile lor. Ele nu spun că Dumnezeu iubește, că arată dragoste sau că este o manifestare a dragostei, ci că Dumnezeu este dragoste. Dragostea este esența identității Lui. Ca ființe căzute, pur și simplu nu suntem în stare să pricepem pe deplin ce înseamnă „Dumnezeu este dragoste”.
Dar, cu siguranță, putem înțelege suficient încât să știm că este o veste foarte bună. Dacă, în loc de „Dumnezeu este dragoste”, ar fi spus „Dumnezeu este ură” sau „Dumnezeu este răzbunător” ori „Dumnezeu este indiferent”, această revelație despre El ar fi reprezentat pentru noi un motiv de îngrijorare.
Dragostea impregnează tot cosmosul, poate chiar mai mult decât o face gravitația. Dumnezeu ne iubește și noi, la rândul nostru, trebuie să-L iubim (vezi Deuteronomul 6:5; Marcu 12:30).
Totuși, dragostea, ca să fie dragoste, trebuie să fie oferită în mod liber. Dumnezeu nu poate forța dragostea; în momentul în care face acest lucru, nu mai este dragoste. Prin urmare, când Dumnezeu a creat în cer și pe pământ ființe inteligente și raționale, capabile să iubească, a existat întotdeauna riscul ca acestea să nu-L iubească, la rândul lor. Unele ființe au ales astfel și… iată originile a ceea ce noi cunoaștem ca fiind „marea luptă”.
1. De ce următoarele texte au logică doar în contextul libertății și al riscului pe care dragostea le implică?
Isaia 14:12-14
„12 Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! 13 Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; 14 mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt””.
Ezechiel 28:12-17
„12 „Fiul omului, fă un cântec de jale asupra împăratului Tirului şi spune-i: ‘Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: «Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. 13 Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. 14 Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. 15 Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. 16 Prin mărimea negoţului tău te-ai umplut de silnicie şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. 17 Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta. De aceea, te arunc la pământ, te dau privelişte împăraţilor”.
Apocalipsa 12:7
„Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei…”
Deosebit de profund este textul din Ezechiel 28:15, care arată că, deși acest înger, Lucifer, a fost o ființă desăvârșită, creată de un Dumnezeu desăvârșit, s-a găsit nelegiuire în el. Desigur, nu pentru că a fost creat cu acea nelegiuire. Dimpotrivă: fiind creat cu capacitatea de a iubi, Lucifer avea adevărata libertate morală și, în ciuda a tot ce îi fusese oferit („erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe”), acest înger a vrut mai mult. Un lucru a dus la un altul, până când a fost „război în cer”.
În unele locuri pot fi cumpărați câini-roboți, care ascultă întotdeauna comenzile – nu murdăresc covorul și nu rod mobila. Totuși, este posibilă o relație semnificativă cu un astfel de „câine”? Cum te poate ajuta răspunsul dat să înțelegi motivul pentru care Dumnezeu a creat ființe care puteau să-L iubească în mod liber, la rândul lor?
Post-ul [duminică, 26 septembrie] Iubește, ca să fii iubit apare prima dată în Studiu Biblic.