[Sâmbătă] Mântuirea şi timpul sfârşitului

Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. (1 Ioan 4:10, VDCC)

O diferenţă majoră interesantă între creştinism şi celelalte religii este faptul că, în acestea din urmă, accentul cade preponderent pe învăţăturile fondatorilor lor şi nu pe faptele făcute de aceştia pentru ele. Şi aceasta deoarece faptele de acest tip, chiar dacă au existat, nu au rol mântuitor. Fondatorii n-au putut decât să-i înveţe pe adepţii lor o cale prin care se puteau „mântui” singuri.

Însă creştinii nu subliniază doar ce i-a învăţat Isus, ci şi ce a făcut El, fiindcă ce a făcut El constituie singura cale prin care suntem mântuiţi. Întruparea Sa ca om (Romani 8:3), moartea Sa pe cruce (Romani 5:8), învierea Sa (1 Petru 1:3) şi lucrarea Sa din cer (Evrei 7:25) – doar acestea ne mântuiesc. Eforturile noastre nu au niciun merit. „Dacă aţi aduna tot ce este bun, sfânt, nobil și demn de primit la un om și apoi l-aţi prezenta îngerilor lui Dumnezeu ca fiind o contribuţie la mântuirea omului sau un merit, propunerea ar fi respinsă ca trădare.” (Ellen G. White, Credinţa şi faptele, ed. 2005, p. 18)

Adevărul acesta are o însemnătate extraordinară pentru noi, cei care trăim în zilele din urmă şi care suntem înconjuraţi de atâtea amăgiri!