Săptămâna de rugăciune: Joi, îndreptățirea astăzi

 

Îndreptăţirea prin credinţă astăzi

Locul în care teologia se intersectează cu practica

 

Când îşi aduc aminte de doctrina îndreptăţirii doar prin credinţă, creştinii cunosc o redeşteptare şi o reformă. Aşa s-a întâmplat cu Martin Luther când şi-a croit drum înapoi în timp până la apostolul Pavel („Pavel, Pavel al meu”), traversând peste o mie de ani de tradiţie bisericească, şi când, cu această „teză supremă”1, a pus în mişcare Reforma din secolul al XVI-lea.

Pe 24 mai 1738, John Wesley a ascultat pe strada Aldersgate, din Londra, Prefaţa la Romani, scrisă de Luther, şi a declanşat în Anglia o mişcare de redeşteptare care a devenit „o epocă de seamă din istoria Angliei”.2

La fel s-a întâmplat în 1888, cu ocazia sesiunii Conferinţei Generale din Minneapolis, când s-a deschis un nou capitol hristocentric în istoria Bisericii Adventiste, odată cu meditaţia la neprihănirea lui Hristos. Efectul acestei schimbări de direcţie a fost scrierea de către Ellen White a unor cărţi centrate pe Hristos: Calea către Hristos, Cugetări de pe Muntele Fericirilor, Parabolele Domnului Hristos şi Viaţa lui Iisus.

Pe de altă parte, perioadele în care creştinii au pus accent pe performanţele şi meritele lor au fost întotdeauna perioade de declin. Încă din secolul al II-lea d.Hr., accentul pus de Pavel pe îndreptăţirea doar prin credinţă nu a mai fost înţeles adecvat. În Evul Mediu, urmaşii săi alcătuiau o minoritate, iar în preajma Reformei, predomina ideea că „dacă omul va face ce îi stă în putinţă, Dumnezeu va adăuga harul Său”. Ideea aceasta l-a consternat pe Luther şi l-a determinat să exclame în prelegerea sa despre Romani: „O, nechibzuiţilor!”3

 

Îndreptăţirea păcătoşilor sau

îndreptăţirea lui Dumnezeu?

 

Aspectele acestea, privite din perspectiva vieţii religioase actuale, par a fi prea puţin semnificative pentru noi: În teologia modernă, doctrina despre îndreptăţire are un rol auxiliar. Este considerată o polemică specifică unui anumit timp, îndreptată împotriva legalismului iudaizant din perioada apostolică. Ea apare în definitiv doar în două dintre epistolele pauline şi ar avea prin urmare o valoare secundară pentru doctrina creştină despre mântuire. Este o doctrină pe cale de dispariţie, deoarece, cum se spune, problema pentru care a fost formulată nu mai are relevanţă astăzi.

O excepţie de la lipsa actuală de interes se mai înregistrează exclusiv în zona măsurilor bisericeşti ecumenice, unde „Declaraţia comună” din 1999 a Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştine şi a Federaţiei Mondiale Luterane afirmă „un acord de principiu” asupra doctrinei despre îndreptăţire, acord despre care Papa Benedict al XVI-lea a declarat că reprezintă „o bornă kilometrică pe drumul către unitatea creştină”.4 De atunci încoace însă, s-a aşternut tăcerea peste acest document, întrucât, în opinia multor analişti, el afirmă în cuvinte similare lucruri care continuă să fie înţelese diferit.

Oamenii în general, având o mentalitate secularizată, nu mai caută ca Luther un „Dumnezeu milostiv”, ci se întreabă dacă Dumnezeu există cu adevărat. Iar dacă există, atunci să dea socoteală de toată suferinţa şi răul din lume!

Dar nu toţi sunt atei militanţi. Atitudinea prevalentă este mai degrabă una de „ateism practic”: ei nu-L combat pe Dumnezeu, ci doar Îl ignoră, pentru că trăiesc destul de bine şi fără El.

 

Provocarea noastră

 

Cum putem noi, creştinii, să-i abordăm pe aceşti oameni şi cum le putem face cunoscută Evanghelia? Majoritatea nu au idee ce este păcatul, nici nu le trece prin minte că el este în primul rând o ofensă adusă lui Dumnezeu (Psalmii 51:5-11). Şi nu ştiu că păcatul poate fi iertat (1 Ioan 2:2) şi că satisfacţia în viaţă depinde de o pace (Romani 5:1) şi de o speranţă (Tit 2:11-14) care nu se găsesc în lumea aceasta.

Oamenii nu par a avea spaţiu în viaţa lor pentru Dumnezeu, dar resimt totuşi vinovăţia în plan orizontal: conflictul interpersonal, nedreptatea socială şi politică, războaiele dintre naţiuni şi distrugerea naturii – însăşi baza existenţei noastre. Predicarea creştină adventistă se poate cupla la această conştientizare de sine a oamenilor în mai multe moduri: Noi recunoaştem că înstrăinarea de sine şi de mediul în care trăim este determinată de înstrăinarea de Dătătorul vieţii, de Creator. Verdictul apostolului este clar: „Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut” (Romani 3:11,12).

Experienţa noastră confirmă declaraţia Scripturii: „Poate un etiopian să-şi schimbe pielea sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi deprinşi să faceţi răul?” (Ieremia 13:23).

Problema nu ţine atât de mult de circumstanţe, cât de natura umană în sine, care nu se poate controla şi care nu poate găsi o soluţie pentru lumea aceasta. Cum afirmă Isus şi Pavel: „Din inimă ies gândurile rele” (Matei 15:19) şi omul este „vândut rob păcatului” (Romani 7:14). Păcatul (la singular, ca stare) înseamnă în ultimă instanţă a-I întoarce spatele lui Dumnezeu şi la tot ce a creat El. Păcatul este concepţia că noi am fi proprii noştri stăpâni. Atitudinea aceasta conduce la păcate (la plural, ca fapte rele individuale).

 

Ce este de făcut?

 

Unica soluţie la această dilemă se găseşte în Isus din Nazaret, „Omul absolut”, a cărui viaţă, moarte şi înviere garantează mântuirea noastră prezentă şi viitoare. El a trăit printre noi „în lume”, fără a fi totuşi „din lume”. El este calea înapoi la Dumnezeu, pentru că, fiind Fiul lui Dumnezeu, este „descoperirea lui Dumnezeu” (vezi Ioan 14:6,9).

Dacă suntem oneşti, recunoaştem că aspiraţia oamenilor către o „lume mai bună” este o utopie. „Lumea perfectă” rămâne eluzivă, în pofida marilor progrese tehnologice (mă gândesc aici la energia nucleară, la explorarea spaţiului, la domeniul digital al biţilor şi byţilor). Păcătoşii nu sunt capabili să creeze o lume fără păcat! Pământul nou „în care va locui neprihănirea” (2 Petru 3:13) poate fi promis şi oferit doar de Dumnezeu; şi poate atunci să fie aşteptat şi sperat de urmaşii lui Hristos. Realităţile acestea transformă doctrina creştină despre mântuire într-o opţiune mereu actuală şi indispensabilă pentru semenii noştri lipsiţi de ajutor şi de speranţă.

Poporul advent este chemat să prezinte lumii acest mesaj actual: doar „în Hristos” putem avea pace cu Dumnezeu şi cu semenii noştri; doar dragostea Sa conferă sens vieţii şi ne insuflă speranţa într-o lume în care domneşte neprihănirea! Cum scria Ellen White: „Dintre toţi cei ce poartă numele de creştini, adventiştii de ziua a şaptea ar trebui să fie cei mai remarcabili în ce priveşte înălţarea lui Hristos în faţa lumii.”5

 

Întrebări pentru meditație și discuție

 

De ce sunt oamenii atât de dezinteresaţi de doctrina despre îndreptăţirea păcătoşilor?

Ce trebuie să facă Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea pentru a cunoaşte redeşteptarea? Care este sarcina noastră în timpul de faţă?

Ce anume îţi inspiră încredere şi speranţă în această lume care crede că se poate salva singură şi care se află pe marginea prăpastiei?

 

1 Martin Luther, Luthers Schriften: Weimar Edition (Stuttgart: Metzler, 2004), vol. 21, p. 219.

2 William Lecky, citat de Julius Roessle în Johannes Wesley, ed. a II-a, (Giessen; Brunnen, 1954), p. 24.

3 Martin Luther, Luthers Schriften: Weimar Edition (Stuttgart: Metzler, 2007), vol. 56, p. 274.

4 idea Spektrum 46 (noiembrie 2005): 12.

5 Ellen G. White, Evanghelizare, ed. 2008, p. 150.

 

 

Unica soluţie la această dilemă se găseşte în Isus din Nazaret, «Omul absolut», a cărui viaţă, moarte şi înviere garantează mântuirea noastră prezentă şi viitoare.