Săptămâna de rugăciune: Marți, Neprihănirea, o chestiune practică
Neprihănirea: o chestiune practică
Mai urmează ceva după îndreptăţire?
Credinţa singură ne îndreptăţeşte, însă credinţa nu rămâne singură. După mărturia cutezătoare dată de Martin Luther înaintea împăratului, prinţilor şi teologilor pe 18 aprilie 1521, când a refuzat să retracteze, cei din anturajul spaniol al împăratului au strigat:
— La foc cu el!
Luther a ridicat braţele şi a strigat:
— Am trecut prin foc, am trecut prin foc!
Cum arată îndreptăţirea prin credinţă
„Iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17). Acest eveniment dramatic din istoria Reformei ne oferă o ilustraţie practică a îndreptăţirii prin credinţă. Luther nu a fost achitat, dar a rămas ferm şi curajos înaintea instanţei. Şi noi putem sta fermi înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu şi putem fi achitaţi pe temeiul lucrării lui Hristos de mântuire. Prin credinţă, ne-am înfăţişat deja la judecata personală şi am trecut „din moarte la viaţă” (Ioan 5:24).
Între judecăţile oamenilor şi judecata lui Dumnezeu există totuşi o mare diferenţă: judecătorul uman nu poate decât să achite, pe când Judecătorul divin este capabil să creeze din nou. Achitarea oferită de Dumnezeu este o judecată creatoare, care transformă omul firesc într-un om spiritual: credinciosului i se face după credinţa lui! Odată îndreptăţit, el duce o viaţă dreaptă. Amândouă aspectele luate împreună însemnau pentru reformator „îndreptăţire în sensul deplin al cuvântului”.1
Noi numim astăzi aceste două aspecte „îndreptăţire” (iertarea păcatelor) şi, respectiv, „sfinţire” (înfrângerea păcatelor). Ellen White afirmă că viaţa creştinului trebuie să fie o viaţă „de credinţă, de victorie, de bucurie în Dumnezeu”.2 Creştinul intră în mod miraculos într-o viaţă nouă.3 Prin credinţă, Îl primim pe Isus şi ne supunem domniei divine. Hristos şi Duhul Sfânt ne dau o viaţă spirituală dinamică. Viaţa aceasta reprezintă rodul şi dovada mântuirii primite. Ea este trăită pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele altora, deoarece credinţa este, în definiţia reformatorului, „o lucrare a lui Dumnezeu în noi, care ne transformă şi ne permite să ne naştem din nou din Dumnezeu (Ioan 1:13)”.
Credinţa „pune capăt vieţii vechiului Adam şi ne schimbă inima, curajul, gândirea şi toate capacităţile, aducând împreună cu ea Duhul Sfânt. Credinţa are în ea ceva viu, activ, puternic, astfel încât ne este imposibil să nu facem binele tot timpul. De asemenea, nu se pune întrebarea dacă trebuie săvârşite fapte bune, căci înainte să fie pusă întrebarea, credinţa a săvârşit deja binele şi continuă să îl săvârşească.”4
O viaţă care să-I aducă onoare lui Dumnezeu
„Tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă” (Romani 6:4).
Viaţa aceasta nouă este o consecinţă a mântuirii primite prin credinţă şi este necesară pentru credibilitatea creştinului. În lucrarea Sa de mântuire, Dumnezeu nu urmăreşte numai iertarea, ci şi transformarea. Dacă îndreptăţirea înaintea lui Dumnezeu are loc în momentul în care ne punem credinţa în Isus, sfinţirea este un proces care durează toată viaţa. Procesul acesta începe odată cu instalarea lui Hristos ca Domn al vieţii noastre.
El reprezintă, cum declară Luther, „începutul noii creaţii”.5 După ce îi îndreptăţeşte pe credincioşi în faţa Legii, Hristos îi face în stare să trăiască, prin Duhul Sfânt, o viaţă zilnică de evlavie. Dumnezeu acţionează aşa cum a acţionat samariteanul milos, care l-a salvat pe iudeul jefuit şi bătut. După cum samariteanul nu a stat pe gânduri dacă să-i ofere ajutor, tot la fel Dumnezeu nu ezită să-i iubească pe cei care trăiesc departe de El (Romani 5:8). Dorinţa Sa supremă este să-i salveze (versetul 10). Şi după cum samariteanul a făcut tot ce era necesar şi a plătit tot ce a fost nevoie pentru vindecarea celui rănit, tot la fel „Dumnezeu… în Hristos” a făcut şi a plătit totul ca noi să putem fi împăcaţi cu El şi să devenim oameni noi în El (vezi 2 Corinteni 5:17,19,21).
Dar, la fel ca victima, şi păcătoşii au nevoie de timp ca să se vindece. Ei au nevoie să crească (2 Petru 3:18). Deşi au fost iertaţi şi au păşit într-o viaţă nouă, păcatul continuă să existe în ei (Romani 7:17) şi în preajma lor (1 Ioan 5:19). Prin lucrarea Duhului Sfânt, păcatul nu mai domneşte în viaţa creştinilor. Păcatul este ţinut în frâu (Galateni 5:16). Dar credincioşii nu sunt scutiţi de lupta cu păcatul (versetul 13). Noi suntem chemaţi să ieşim victorioşi în lupta aceasta (1 Ioan 2:1) şi să fim conştienţi că Dumnezeu nu ne iartă o singură dată, ci ne iartă de fiecare dată când regretăm fapta (versetul 1; Evrei 7:25).
Luther a explicat foarte interesant tensiunea aceasta dintre a fi drept înaintea lui Dumnezeu şi a lupta cu păcatul din lume. Sfinţirea are loc progresiv şi se va încheia în ziua judecăţii: „Viaţa aceasta nu înseamnă să fii pios, ci să devii pios, nu înseamnă să fii sănătos, ci să devii sănătos, nu înseamnă să fii, ci să devii, nu este odihnă, ci activitate. Nu am ajuns încă acolo, dar suntem pe drumul către acolo. Nu s-a spus şi s-a făcut totul, ci totul este pe cale să se întâmple şi este în curs de împlinire. Nu este scopul, ci calea.”6 Voia lui Dumnezeu este săfim „zi după zi mai sfinţi”.7
Idei similare găsim în scrierile lui Ellen White: Sfinţirea este „lucrarea… unei vieţi întregi”; este o experienţă de o viaţă întreagă. Lupta cu păcatul este „o lucrare zilnică”, dar „credinţa” dă „victorie” chiar dacă lupta noastră cu păcatul nu se sfârşeşte niciodată cât trăim pe pământul acesta.8
Dragostea se vede din fapte
„Credinţa care lucrează prin dragoste” (Galateni 5:6). Noi susţinem că atât neprihănirea pe care o declară Dumnezeu, cât şi viaţa nouă pe care o trăim noi depind de credinţa în Hristos. Pentru apostolul Pavel, credinţa aceasta se manifestă prin dragoste, iar dragostea se dovedeşte prin acţiune. Pentru a explica ce primesc credincioşii prin darul îndreptăţirii şi sfinţirii, îndreptăţirea a fost comparată cu o bancnotă de 100 de dolari pe care o oferă un tată băiatului său. Băiatul nu trebuie să o păstreze pentru sine, ci să o schimbe în bancnote mai mici şi să facă bine cu ele: aceasta este sfinţirea. Sau cum explică Luther:
„De ce să nu fac, deci, fără nicio rezervă, cu bucurie, din toată inima şi cu râvnă, pentru un asemenea Tată care m-a copleşit cu aceste bogăţii nepreţuite ale Sale, tot ce ştiu că-I place şi că este bine primit în ochii Săi? De aceea, mă voi dărui aproapelui meu cum mă dăruiesc lui Hristos, aşa cum Hristos mi S-a dăruit mie; şi nu voi face în viaţa aceasta decât ceea ce voi considera că este necesar, benefic şi înţelept pentru aproapele meu, de vreme ce, prin credinţă, am din belşug din toate lucrurile în Hristos.”9
Întrebări pentru meditație și discuție
Ce dar ne oferă Dumnezeu prin îndreptăţire şi, respectiv, prin sfinţire?
Ce relaţie există între sfinţire şi lipsa păcatului?
În ce constă sfinţirea în viaţa zilnică a creştinului?
Sfinţirea nu este cauza mântuirii, dar este dovada necesară a ei. Discutați.
1 Paul Althaus, Die Theologie Martin Luthers (Gütersloh: Gütersloher Verlag, 1975), p. 205.
2 Ellen G. White, Tragedia veacurilor, ed. 2011, p. 392.
3 Martin Luther, Luthers Schriften: Weimar Edition (Stuttgart: Metzler, 2006), vol. 39/I, p. 98.
4 Citat preluat din Heinrich Bornkamm, Luthers Vorreden zur Bibel (Frankfurt pe Main: Insel Verlag, 1983), p. 182.
5 Luther, p. 83.
6 Martin Luther, Luthers Schriften: Weimar Edition (Stuttgart: Metzler, 2003), vol. 7, p. 337.
7 Martin Luther, Luthers Schriften: Weimar Edition (Stuttgart: Metzler, 2006), vol. 40/II, p. 355.
8 Ellen G. White, Faptele apostolilor, ed. 2014, p.
413; Solii pentru tineret, ed. 2003, p. 102; Tragedia veacurilor, ed. 2011, p. 387.
9 First Principles of Reformation or The 95 Theses and the Three Primary Works of Dr. Martin Luther, ed. Henry Wace and C. A. Buchheim (Londra: John Murray, 1883), p. 127.
Viaţa creştinului trebuie să fie o viaţă de credinţă,
de victorie, de bucurie în Dumnezeu. —Ellen G. White
