[Sâmbătă] 29 Decembrie

 

Nu băieții aceia!

 

– Tată ceresc, Te rog, nu-i trimite pe băieții aceia la dubița mea! Dumnezeu nu mă ascultă, am concluzionat eu. De câteva ori pe an, şcoala aloca o zi slujirii comunității. Din punctul meu de vedere, Cosmin şi Cris nu aveau stofă pentru „proiectul de slujire”. Trântindu-se pe scaune, Cris se plânse:

– Unde ne mai ducem? Cosmin îi ținu isonul:

– De ce trebuie să facem asta? Deşi doream să spun altceva, am răspuns calm:

– Mergem să lucrăm la adăpostul pentru femeile bătute.

– Să lucrăm? se smiorcăi Cosmin. Nici măcar nu m-am înscris voluntar la aşa ceva. E stupid ce se întâmplă! Era evident că Dumnezeu nu-mi asculta rugăciunea. Am ajuns la adăpost şi am făcut cunoştință cu directoarea, în timp ce băieții aşteptau îngrijorați în maşină.

– Avem mare nevoie de ajutor pentru plantatul florilor şi supravegherea copiilor în timpul cât femeile participă la un seminar de grup. Persoana examină maşina şi întrebă neliniştită:

– Echipa voastră se poate ocupa de aşa ceva? Echipă? m-am mirat eu. Cei doi adolescenți cu pieptănături țepoase şi îmbrăcăminte lălâie, căscând pe jumătate adormiți în maşină, erau orice, dar nu o echipă.

– Poftiți, domnilor, am exagerat eu. Eu voi vopsi. Cosmin, tu îi vei lua pe copii la joacă. Iar Cris, vei planta flori în zona mea.

Am mai înălțat o rugăciune finală spre Dumnezeu, pentru încetarea acestei pedepse, zicând: „Doamne, dacă eşti acolo, Te implor…”

Rugăciunea mea a fost întreruptă de şase copii care alergau spre maşină şi țipau. Cosmin a fost tras din maşină pentru a intra într-un maraton al jocurilor de copii. A privit înapoi cu disperare după ajutor, în timp ce colegul privea neputincios. Eu i-am zâmbit şi i-am făcut cu mâna.

Cris s-a uitat îngrozit la răsadurile de flori înşiruite pe trotuar, lângă pământul fertil care le aştepta. După ce a mai trecut efectul şocului, a început să planteze cu un aer sobru.

Pe când ne pregăteam să plecăm, copiii încă se agățau de Cosmin, care îi trăgea după el, râzând, prin iarbă. Cris se spăla pe mâini lângă casă, iar femeile ieşeau din clădire spre grădina cu flori. I-am surprins privirea în timp ce primea mulțumirile lor. În dimineața aceea, toți trei am primit câte un paşaport spre o altă lume. Am priceput că preocuparea de sine are multe fațete.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că nu mi-a răspuns la rugăciune.