[Sâmbătă] 28 Iulie
Povestea primului colonist
Una dintre cele mai triste povestiri din câte am citit a fost o povestire în versuri, de fapt o poezie de W. Carleton, numită „Povestea primului colonist”. Este vorba despre experienţa unuia dintre primii pionieri, care s-a oprit împreună cu soţia în ţinuturile nelocuite din vest; cu mari eforturi au reuşit să-şi construiască o cabană şi au avut mult de furcă până ce au reuşit să cureţe terenul şi să-l facă bun de locuit. Apoi se vorbeşte despre zilele pe care le-au petrecut în singurătate, trudind din greu; despre zilele în care, din cauza muncii excesive şi a lipsurilor care îi copleşeau, n-au mai avut vreme de cuvintele frumoase, de micile atenţii şi de plăcutele mângâieri de altădată. Într-o seară, când omul nostru s-a întors de la muncă, istovit cu totul, şi s-a dus să mulgă vacile… ia-le de unde nu-s. Trebuia să plece să le caute. Foarte supărat şi obosit, i-a spus soţiei cam aşa:
Atât aveai tu de făcut – să nu pierzi vitele din ochi. Să nu se depărteze de-aici, de lângă casă. Atât. Toată povara grijilor pe mine doar m-apasă. Tu numai stai şi-aştepţi să fac eu tot. Doar eu trudesc aici şi, uite, nu mai pot!
Dar, de cum a terminat de spus aceste cuvinte, şi-a dat seama câtă otravă era în ele. Însă, mânios şi mândru, nu şi-a cerut iertare şi nici nu a încercat să îndrepte lucrurile, aşa cum simţea că s-ar fi cuvenit să facă. Mai mult chiar, a doua zi a plecat la lucru fără să-şi sărute soţia de bun-rămas, aşa cum făcea totdeauna. Când şi-a desfăcut pachetul de mâncare, lângă sendvişuri a găsit şi prăjitura lui preferată. A înţeles ce însemna şi şi-a spus: „Diseară îmi voi cere iertare”. S-a dus acasă devreme, dar soţia lipsea. Lăsase pe masă un bilet în care îi spunea că vacile plecaseră din nou şi ea se dusese să le caute. Iar în încheiere scria: „Dragul meu, mi-am dat toată silinţa să fac totul cât mai bine. Încearcă să completezi cu iubirea ta lipsa mea de putere şi să-mi spui un cuvânt bun când voi veni acasă.” Chiar în clipa aceea a început o furtună grozavă, cu tunete şi fulgere înspăimântătoare. Omul şi-a luat câinele şi a plecat să-şi caute soţia. Toată noaptea s-a luptat cu moartea, umblând prin furtună şi strigând cât îl ţineau puterile. De trei ori s-a întors la cabană, nădăjduind că soţia a ajuns acasă. Când s-a luminat de ziuă şi s-a întors din nou acasă, a auzit în apropiere sunetul talăngilor de la gâtul vacilor. Deci le găsise, se întorsese! S-a năpustit în cabană, strigând: „Ah, scumpa mea, ai venit, în sfârşit!” Da, venise, dar… plecase din nou. Lupta cu furtuna teribilă din timpul nopţii fusese peste puterile ei. Zăcea pe podea, moartă. (Eric B. Hare, Make God First, p. 368)
Încearcă să-ţi închipui că ai putea să-L auzi pe Isus vorbind. Cum crezi că vorbea El? Cu siguranţă, cuvintele Sale erau totdeauna curate, fără nicio umbră de neseriozitate. Tonul vocii Sale era plin de bunătate, fără nicio stridenţă sau urmă de mânie. Crezi că lua vreodată parte la discuţii fără rost sau în care se spuneau glume proaste? Aveau cuvintele Sale sens şi înţeles sau nu merita să-ţi pierzi vremea ascultându-L?
