[sâmbătă, 17 februarie] Duhul Sfânt și mântuirea – partea 2

SECȚIUNEA I

Una dintre cele mai interesante viziuni ale lui Ellen White a fost despre un eveniment care ar fi putut să se întâmple, însă nu s-a întâmplat. În viziune, se părea că se află la biserică, unde a văzut rezultatul lucrării Duhului Sfânt.

„S-a înălțat o rugăciune, s-a cântat un imn și, din nou, s-a înălțat o rugăciune. I se adresa lui Dumnezeu cea mai călduroasă cerere. Adunarea se caracteriza prin prezența Duhului Sfânt. Lucrul acesta se accentua tot mai mult, iar unii dintre cei prezenți plângeau în hohote.

Cineva s-a ridicat din locul unde era îngenuncheat și a spus că, înainte, avusese neînțelegeri cu anumite persoane și că nu simțise iubire pentru ele, dar că, acum, se vedea așa cum era. Cu multă solemnitate, el a repetat solia către biserica din Laodicea: «Pentru că zici: ʽSunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic.ʼ» În îngâmfarea mea, mă simțeam chiar așa, a spus el. «ʽ… și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol.ʼ» Acum văd că aceasta este starea mea. Ochii mei sunt deschiși. Duhul meu a fost aspru și nedrept. M-am socotit neprihănit, dar inima mea este zdrobită și simt nevoia sfatului prețios al Aceluia care m-a cercetat până în străfundul inimii mele…

Vorbitorul s-a întors către cei care se rugaseră și a spus: «Avem ceva de făcut. Trebuie să ne mărturisim păcatele și să ne umilim inima înaintea lui Dumnezeu.» El a făcut mărturisiri dintr-o inimă zdrobită și, apoi, a pășit spre diferiți frați, unul după altul, și le-a întins mâna, cerându-le iertare. Aceia cărora li se adresa se ridicau repede în picioare, mărturisindu-și greșelile și cerând iertare, și cădeau unul pe gâtul celuilalt, plângând. Spiritul mărturisirii se întindea prin toată adunarea. Era ca în Ziua Cincizecimii. Se cântau laude lui Dumnezeu și lucrarea aceasta s-a făcut până târziu în noapte, până spre dimineață…

Nimeni nu părea că e prea mândru pentru a face mărturisiri cu o inimă zdrobită, iar cei care stăteau în fruntea acestei lucrări erau cei cu influență, dar care mai înainte nu avuseseră curaj să-și mărturisească păcatele.

Era o bucurie ce nu se mai simțise niciodată în Tabernacol…
Mi se spuneau cuvintele: «Așa ar fi putut să fie. Domnul aștepta să facă toate acestea pentru poporul Său. Tot cerul aștepta să-și reverse îndurarea.»

Asupra mea s-a abătut agonia dezamăgirii când mi-am dat seama că scena la care fusesem martoră nu era reală.” –„Mărturii pentru comunitate”, vol. 8, pp. 104, 105

Ați remarcat fraza: „Tot cerul aștepta să-și reverse îndurarea”?

Când noi, biserica, avem puțin din Duhul lui Dumnezeu, nu este vina cerului. Cerul așteaptă să dea daruri prețioase. El așteaptă ca noi să mărturisim păcatele făcute împotriva fraților noștri și să ne umilim înaintea lui Dumnezeu. Poate că nu vom fi capabili să inițiem un astfel de demers între liderii noștri. Însă putem începe să ne mărturisim greșelile acelora pe care i-am rănit sau i-am neglijat. Putem să-i dăm cerului o șansă să ne schimbe inima, familiile și biserica noastră locală.

Aceasta ar face cerul foarte fericit. (Vedeți „Întrebări pentru reflecție”, Secțiunea I.)