[vineri, 20 ianuarie] Nu din întâmplare: fregatele

Fregata magnificens este una dintre pasările care îşi petrec cel mai mult timp în zbor. Creatorul a înzestrat-o, nu din întâmplare, cu un corp perfect aerodinamic, cu o deschidere a aripilor de aproximativ doi metri şi cu o greutate a corpului de doar 1,3 kg.

Fregatele hărţuiesc adesea alte păsări până ce acestea lasă să le cadă din cioc mâncarea, pe care ele o preiau în grabă. Coada lungă şi bifurcată le conferă o deosebită agilitate în aer atunci când prind din zbor hrana care cade de la alte păsări, chiar şi înainte de a atinge suprafaţa apei! Şicanele acestea le folosesc şi cu suratele lor, astfel că şi-au dobândit denumirea de „războinice”, după navele de război sau fregatele folosite cu secole în urmă.

Cercetătorii au descoperit că fregatele, de multe ori, sunt purtate de vânt zile întregi, ca nişte zmeie care întârzie pe cer, aterizând în copaci sau pe stânci doar pentru a dormi, a construi cuiburi sau pentru împerechere. Acest zbor continuu nu este întâmplător. Ele nu pot să-şi ia zborul de pe o suprafaţă plană – de pe suprafaţa apei sau a solului. Nu sunt echipate pentru mers sau pentru înot. Zborul este însă altceva. Cei care zăresc culoarea aripilor lor cu reflexe irizante de violaceu şi negru închis, care se ridică în zbor, pot cunoaşte astfel direcţia vântului. Mulţi reuşesc să prezică o schimbare a vremii observând comportamentul acestor graţioase „maşini”, care se avântă în zbor cu ajutorul curenţilor calzi.

Un alt comportament neîntâmplător este acela al zăbovirii tinerelor fregate în cuiburi pentru o perioadă de 11 luni. Astfel, ele petrec în cuib o perioadă mai lungă decât orice altă pasăre. Puii de fregată cresc în grabă şi curând sunt la fel de mari ca adulţii. Dar nu ştiu să zboare – totuşi trebuie să mănânce. Aşa că puii mari stau uneori multe ore sub soarele arzător în aşteptarea hranei aduse de părinţi. Nu întâmplător, Creatorul lor i-a programat să îşi ascundă capul sub corp (par morţi), economisind fiecare dram de energie până la momentul sosirii mamei. Atunci capul imensului pui răsare cerând hrană. Când mama îşi deschide pliscul, puiul îşi înfige ciocul pe gâtul mamei şi-şi umple burta cu hrana regurgitată de ea.

Bărbătuşul nu are pene sub cioc, pe piept, pe burtă, ci mai degrabă o pată roşie de piele golaşă, ca un balon roşu pe care îl poate umple cu aer timp de 20-25 de minute, până ajunge de mărimea unui cap de om!

Dumnezeu, în mod evident, i-a rezervat femelei plăcerea de a se bucura de aceste culori. Ea îşi alege partenerul care i se pare cel mai arătos şi se caţără pe creangă, lângă el. Nu din întâmplare, Dumnezeu le-a hărăzit acest comportament pentru a-i aduce împreună; tot astfel, Creatorul plănuieşte căi prin care şi nevoile noastre sunt satisfăcute.

De fapt, planul lui Dumnezeu pentru viitorul creaturilor Sale include şi un nou pământ, unde nici fiinţele umane, şi nici pasările nu vor mai fura una de la alta. Cel mai minunat este că El a rânduit o cale, nu din întâmplare, ca prin Fiul Său, toţi să poată alege să fie acolo.