[miercuri, 11 ianuarie] Un Salvator absolut

Hristos este înlocuitorul şi garantul păcătosului. El a ascultat de Lege în locul păcătosului, pentru a-i da şansa de a crede în El şi de a creşte până la statura unui om dezvoltat în asemănarea cu Isus Hristos, ca astfel să poată fi complet în El. Hristos a realizat reconcilierea şi a purtat toată ruşinea, ocara şi pedeapsa păcatului. Astfel, credinciosul devine curat în faţa lui Dumnezeu.

Vine timpul când se va ridica întrebarea: „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? Hristos a murit, ba mai mult, El a şi înviat.” El, care are veşmântul fără pată al neprihănirii, ţesut în războiul cerului, în care nu se află niciun fir din natura umană păcătoasă, stă la dreapta Tatălui ca să-i îmbrace pe copiii Săi credincioşi cu haina desăvârşită a neprihănirii Sale. Cei salvaţi în Împărăţia Sa nu vor avea nimic cu care să se laude; toată închinarea şi gloria Îi vor reveni lui Dumnezeu, Dătătorul mântuirii.

Există mulţi care pretind că sunt copii ai lui Dumnezeu şi care îşi pun speranţa în cu totul altceva decât doar în sângele lui Hristos. Când sunt chemaţi să îşi pună credinţa cu totul în Hristos, ca Salvator al lor absolut, mulţi dovedesc că, de fapt, se bazează pe ceea ce pot face ei. Ei spun: „Am multe de făcut până să fiu pregătit să vin la Hristos.” Alţii spun: „Când voi face tot ce îmi stă în putinţă, atunci Domnul Isus mă va ajuta.” Îşi imaginează că au multe de făcut pentru salvarea propriilor suflete, înainte ca Isus să vină să pună piesa lipsă şi să desăvârşească mântuirea lor.

Israeliţilor li s-a cerut să ungă tocul uşii cu sângele unui miel înjunghiat, pentru ca atunci când îngerul morţii urma să treacă prin ţară, să nu îi distrugă. Cum ar fi fost dacă, în loc să înfăptuiască acest simplu act de credinţă şi de ascultare, ar fi baricadat uşa. Acest lucru nu era necesar și mărturisea de fapt despre necredinţa lor. Era de ajuns ca sângele să fie văzut pe tocul uşii. La fel este şi cu lucrarea mântuirii. Doar sângele lui Hristos curăţă orice păcat.

Lucrarea păcătosului nu este aceea de a face pace cu Dumnezeu, ci de a-L accepta pe Hristos ca pace şi neprihănire a sa. Astfel, omul ajunge una cu Hristos şi una cu Dumnezeu. Nu există altă cale prin care inima omului să fie sfinţită, decât prin credinţa în Hristos. Totuşi, mulţi cred că pocăinţa este un fel de pregătire pe care omul trebuie s-o facă înainte de a veni la Hristos. Ei vor să facă singuri paşii pentru a-L găsi pe Hristos ca Mijlocitor în favoarea lor. Este adevărat că pocăinţa precedă iertarea, dar păcătosul trebuie să vină la Hristos înainte să aibă pocăinţa. Integritatea lui Hristos este cea care luminează şi întăreşte sufletul, aşa încât pocăinţa să fie acceptată. Petru a afirmat cu claritate: „Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor.”

Pocăinţa este un dar al lui Isus Hristos, la fel cum este şi iertarea de păcate. Pocăinţa nu poate fi o experienţă fără Hristos, pentru că pocăinţa este bazată pe iertarea dată de El. Oamenii sunt conduşi la pocăinţă prin lucrarea Duhului Sfânt. De la Hristos vin atât căinţa, cât şi darul iertării. Atât pocăinţa, cât şi iertarea pot avea loc doar prin sângele ispăşitor al lui Hristos. Pe aceia pe care Dumnezeu îi iartă întâi îi conduce la pocăinţă.

„«Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică şi pe care v-o va da Fiul omului.» Ei I-au zis: «Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?» Isus le-a răspuns: «Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.»” Hristos a plătit un preţ imens pentru locuinţele cereşti ale celor care cred în El. Cei care le vor locui trebuie să fie transformaţi de neprihănirea lui Hristos şi de lucrarea Duhului Sfânt. Pregătirea pentru cer trebuie făcută în timpul de probă; acum trebuie realizată supunerea faţă de lucrarea Duhului Sfânt în inimă, pentru ca sufletul să fie adus în comuniune cu cerul şi să poată fi educat să se bucure de realităţile lumii eterne.

Neprihănirea lui Hristos, dăruită credinciosului, va fi titlul cu care intrarea lui în cer va fi asigurată. Prin influenţa Spiritului Sfânt, caracterul credinciosului este transformat; gusturile lui devin rafinate, judecata sa este sfinţită, el devenind împlinit în Hristos. Dragostea arătată lui prin moartea lui Hristos suscită în el dragoste şi, ca răspuns la rugăciune, credinciosul este purtat din har în har, din glorie în glorie, până când, prin contemplarea lui Hristos, este schimbat după chipul Său. – The Youth’s Instructor, 6 decembrie 1894