[vineri, 6 ianuarie] Nu din întâmplare: O minune pentru un papagal

Era într-o vineri de dimineaţă din ianuarie, în New York. Ningea. Papagalul nostru amazonian, Ruthie, îl sâcâia pe soţul meu, Merlin, să îl lase să intre cu el în cabina de duş. Vedeţi voi, lui Ruthie îi place foarte mult apa – oriunde şi oricând.

Merlin, grăbindu-se, a încercat să reziste insistenţei păsării. În cele din urmă, pasărea a câştigat, şi Merlin a lăsat-o să intre în duş, căţărată pe umerii săi. Bucuria lui Ruthie de a se juca în apă era o răsplată pe măsură. Dar, în cele din urmă, Merlin a pus pasărea cu grijă la uscat pe cantul uşii întredeschise a băii, deoarece, pentru pasărea udă, aerul mai cald de sus era necesar. Ruthie se odihnea mulţumit, lăsându-şi penele să se usuce, în timp ce Merlin se grăbea.

Deodată, am auzit glasul înspăimântat al lui Merlin, care mă chema:

– Juanita, vino repede! Cred că l-am omorât pe Ruthie!

Am alergat către Merlin şi am văzut cum el îl aşeza pe Ruthie ciopârţit şi sângerând pe o bucată de ziar, pe podeaua coliviei deschise, care se afla lângă uşa dormitorului. Ruthie era ghemuit şi tremura. Ziarul se îmbiba cu sângele care îi curgea de la un picior. Acum doar câteva tendoane subţiri mai ţineau piciorul care atârna de corp, zdrobit.

Cu glas agonizant, Merlin a explicat cum s-a întors rapid în baie să ia ceva de acolo. Uitând total de pasărea care moţăia cocoţată pe uşă, a trântit uşa băii. Speriată, pasărea s-a trezit într-o secundă şi a ţipat când piciorul i-a fost strivit cu forţă între uşă şi tocul uşii.

Nu mai era timp de pierdut. Deoarece Merlin trebuia să plece repede la serviciu, mi-a spus mie să duc pasărea la veterinar. Am apucat în grabă cartea de telefon, dar literele erau şterse. M-am simţit complet neajutorată, aşa că am venit cu ideea de a ne ruga pentru pasăre înainte de a face orice altceva. Imediat ne-am plecat capetele deasupra lui Ruthie, care bineînţeles era în şoc din cauza durerii şi a pierderii de sânge. Mă aşteptam în orice moment ca trupul său plăpând să cedeze.

Merlin s-a rugat spunându-I lui Dumnezeu cât de rău îi pare că a rănit pasărea. I-a cerut lui Dumnezeu în Numele lui Isus să îl vindece pe Ruthie, dacă vrea. Cererea mea a fost asemănătoare. L-am rugat pe Dumnezeu să vindece neajutorata pasăre şi I-am spus cât de mult avem nevoie de ajutorul Său şi că numai El putea face ceva. I-am mulţumit pentru că ne-a auzit.

Am deschis ochii. Ruthie stătea în picioare. Piciorul accidentat era reparat total, cu excepţia unui vârf de unghie. Nu mai existau tendoane vizibile, piciorul nu-i mai era zdrobit, ci era întreg şi la locul lui. Starea de normalitate a păsării ne-a şocat. A fost doar un vis? Nu. Pe jos, pe covor şi la baie, era încă dâra de sânge. Ziarul pe care a stat Ruthie era încă îmbibat cu sânge.

Ruthie ne privea ca şi cum ar fi zis: „Dragilor, care este problema?”

Merlin a spus:

– Cred că papagalul a fost vindecat!

Era evident. A fost una dintre ocaziile în care aş fi dorit să am ochii deschişi la rugăciune! Ne bucuram că am fost amândoi acolo ca să vedem minunea. Merlin a pus nerăbdător mâna în faţa lui Ruthie, iar pasărea a sărit şi s-a prins cu ambele picioare de degetul lui. Merlin l-a dus pe Ruthie la colivie şi papagalul a început imediat să mănânce. Se făcuse deja târziu. Curăţenia necesară putea aştepta până seara, la întoarcere.

Astăzi, după douăzeci de ani, Ruthie este încă în viaţă, martor al unui minunat, voit şi neîntâmplător act de milă al Dumnezeului-Creator faţă de o micuţă pasăre căreia îi plăcea apa!