[vineri, 4 noiembrie] Margareta ofilită

Purta o margaretă galbenă ofilită, ca un cercel, la ureche. Avea buze lăsate acolo unde ar fi trebuit să aibă dinții din față. Privea cu nervozitate în jur, dar încrederea însoțitorului ei mai tânăr îi dădea siguranță, așa că a vorbit cu îndrăzneală.

„Am venit să iau un sirop dulce pentru tusea copilului meu.” Mama fără dinți arătă spre boțul de copil suspendat într-o pătură colorată, prinsă peste umăr.

„Vino la mine acasă și o să arunc o privire”, i-am spus, conducând-o spre cortul meu, aflat sub un mango uriaș, la câțiva pași de școală.

L-am examinat pe îndelete pe copilul de un an. Era subnutrit și sfrijit. I-am dat mamei niște medicamente și i-am explicat că ar trebui să aducă regulat copilul la vizită medicală, iar eu o să-l cântăresc și o să-i dau vitamine.

Mama înlăturase deja orice urmă de timiditate și a început să-mi spună și despre ceilalți copii ai ei. „Iar apoi este Runilin”, spuse cu o voce schimbată, după ce a făcut o pauză. Corpul i se încordă și, cu capul plecat, privi într-o parte și continuă, pronunțând silabele pe un ton încordat și chinuit. „Era destul de mare ca să alerge. Dar nu și acum… Dacă aș fi știut! Oh, mă simt îngrozitor.” Mama oftă cuprinsă de o suferință profundă.

„Nu înțeleg, mătușică. Ce încerci să-mi spui?”, am intervenit.

Fața i se strâmbă de durere în timp ce gesticulă în direcția văii. „E îngropată acolo, în grădina noastră. Mormântul încă e proaspăt. Oh”, suspină, „dacă aș fi știut că ai medicamente, ar fi trăit! Ai fost aici tot timpul…Dacă doar aș fi știut…”

Durerea ei mă cuprinse și am ascultat-o liniștit. M-am gândit la miile de oameni care, asemenea ei, nu erau informați, miile de locuitori din valea următoare și din cealaltă, de dincolo de ea. Mii de oameni din întreaga lume, ale căror fețe se vor schimonosi cuprinse de remușcare când își vor da seama că exista ceva ce i-ar fi scutit de suferința și moartea celor dragi.

Numai că nimeni nu le-a spus încă, așa că suferința continuă. Nimeni nu le-a spus cum să se elibereze de boala și robia lui Satana. Nimeni nu a ieșit din zona de confort ca să lupte pentru ei. Prin urmare, bărbați și femei, bebeluși și copii destul de mari ca să alerge continuă să moară fără speranță.

Ce lucrare poate fi mai importantă decât să-ți pese de oamenii uitați? Ce ar putea fi mai actual decât să concepi planuri care să aducă speranță oamenilor care niciodată nu au avut parte de ea? Opriți-vă și lăsați-vă impresionați profund de durerea locuitorilor acestor teritorii întinse din lume. Ce valoare are cariera sau planurile tale, chiar și viața ta, prin comparație cu nevoia lor uriașă?

În „Fullness of Joy” („Plenitudinea bucuriei”), Eric B. Hare ne îndeamnă: „Mergeți, așadar, și dați-vă viața lucrând în ogorul marii nevoi a omenirii, căci «dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă» (Ioan 12:24).”

Vă lansez acest îndemn: alegeți astăzi să vă trăiți viața și chiar să o jertfiți pentru a face o diferență veșnică pentru semeni. Oferiți-vă viața ca să aduceți speranță oamenilor care niciodată nu avut parte de ea. Redescoperiți speranța când fețele schimonosite de suferință devin zâmbitoare, sigure de dragostea lui Dumnezeu și de făgăduința vieții veșnice.