[miercuri, 7 septembrie] Adevărata sfințire – partea 1

Pe măsură ce se apropia timpul de încheiere al celor șaptezeci de ani de captivitate, Daniel a început să devină extrem de preocupat de profețiile lui Ieremia. El a văzut că se apropia timpul când Dumnezeu avea să dea o altă încercare poporului Său ales și, cu post, smerenie și rugăciune, L-a implorat pe Dumnezeul cerului în favoarea lui Israel, cu aceste cuvinte:

„Doamne Dumnezeule mare și înfricoșat, Tu, care ții legământul și dai îndurare celor ce Te iubesc și păzesc poruncile Tale! Noi am păcătuit, am săvârșit nelegiuire, am fost răi și îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile și orânduirile Tale. N-am ascultat pe robii Tăi prorocii, care au vorbit în Numele Tău împăraților noștri, căpeteniilor noastre, părinților noștri și către tot poporul țării.”

Observați aceste cuvinte. Daniel nu își proclamă propria fidelitate înaintea Domnului. În loc să pretindă că este curat și sfânt, el se identifică cu păcătoșenia reală a lui Israel. Înțelepciunea pe care Dumnezeu i-a dat-o era cu mult superioară înțelepciunii înțelepților lumii, așa cum strălucirea soarelui la amiază este cu mult mai strălucitoare decât lumina celei mai pâlpâitoare stele. Totuși, gândiți-vă la rugăciunea venită de pe buzele acestui om atât de favorizat de ceruri. Cu adâncă umilință, cu lacrimi și cu inima sfâșiată, el mijlocește pentru sine și pentru poporul lui. El își deschide sufletul înaintea lui Dumnezeu, mărturisindu-și propria ticăloșie și recunoscând măreția și maiestatea Domnului. Cererile îi sunt caracterizate de multă seriozitate și fervoare! El se apropie din ce în ce mai mult de Dumnezeu.

Mâna credinței este întinsă în sus pentru a se prinde de făgăduințele ce nu eșuează niciodată ale Celui Preaînalt. Sufletul lui se luptă în agonie. Și are dovada că rugăciunea îi este ascultată. El simte că victoria este a lui. Dacă noi, ca popor, ne-am ruga așa cum s-a rugat Daniel și ne-am lupta cum s-a luptat el, umilindu-ne sufletele înaintea lui Dumnezeu, ar trebui să considerăm că cererile noastre vor primi un răspuns marcant, la fel ca Daniel. Ascultați acum cum își susține cazul la curtea cerului:

„Pleacă urechea, Dumnezeule, și ascultă! Deschide ochii și privește la dărâmăturile noastre și la cetatea peste care este chemat Numele Tău! Căci nu pentru neprihănirea noastră Îți aducem noi cererile noastre, ci pentru îndurările Tale cele mari. Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează și nu zăbovi, din dragoste pentru Tine, Dumnezeul meu! Căci Numele Tău este chemat peste cetatea Ta și peste poporul Tău! Pe când încă vorbeam eu, mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu și păcatul poporului meu Israel…, a venit repede în zbor, iute, omul Gabriel, pe care-l văzusem mai înainte într-o vedenie, și m-a atins în clipa când se aducea jertfa de seară.”

În timp ce rugăciunea lui Daniel se înalță, îngerul Gabriel coboară cu rapiditate din curțile cerești, pentru a-i spune că cererile îi sunt ascultate și au și primit deja răspuns. Acest înger puternic a fost însărcinat să-i dea pricepere și înțelegere, să-i deschidă tainele veacurilor viitoare. Astfel, în timp ce căuta cu seriozitate să cunoască și să înțeleagă adevărul, Daniel a fost adus în comuniune cu solul trimis din ceruri.

Omul lui Dumnezeu nu se ruga pentru vreun avânt al emoțiilor de fericire, ci pentru cunoașterea voinței divine. Daniel a dorit această cunoaștere nu doar pentru el, ci și pentru poporul său. Marea sa povară era pentru Israel, care nu păzea, în sensul cel mai strict, legea lui Dumnezeu. El recunoaște că toate nenorocirile ce au venit asupra lor au venit ca urmare a încălcării legii sfinte. El spune: „Noi am păcătuit, am săvârșit nelegiuire… din pricina păcatelor noastre și din pricina nelegiuirilor părinților noștri sunt Ierusalimul și poporul Tău de ocara tuturor celor ce ne înconjoară.” Poporul Israel își pierduse caracterul special și sfânt de popor ales al lui Dumnezeu. „Ascultă dar, acum, Dumnezeul nostru, rugăciunea și cererile robului Tău și, pentru dragostea Domnului, fă să strălucească Fața Ta peste Sfântul Tău Locaș pustiit.” Daniel își îndreaptă inima cu un dor intens către sanctuarul pustiit al lui Dumnezeu. El știe că prosperitatea acestuia poate fi restabilită doar atunci când Israelul se va pocăi de călcarea legii lui Dumnezeu și va deveni un popor smerit, credincios și ascultător.

Ca răspuns la cererea sa, Daniel a primit nu numai lumina și adevărul de care el și poporul lui aveau cea mai mare nevoie, ci și o viziune asupra marilor evenimente din viitor, chiar până la venirea Răscumpărătorului lumii. Cei care pretind că sunt sfințiți, deși nu au nicio dorință de a cerceta Scripturile sau de a se lupta cu Dumnezeu în rugăciune pentru o înțelegere mai clară a adevărului biblic, nu știu ce este adevărata sfințire.

Toți cei care cred din inimă Cuvântul lui Dumnezeu vor flămânzi și vor înseta după cunoașterea voinței Lui. Dumnezeu este autorul adevărului. El luminează înțelegerea întunecată și dă minții umane puterea de a pricepe și de a înțelege adevărurile pe care le-a revelat. – „The Review and Herald”, 8 februarie 1881