[vineri, 19 august] Refugiații kurzi – partea 1
De curând, două doamne adventiste de ziua a șaptea erau pe cale să aibă primul lor studiu biblic cu o familie de refugiați kurzi care se mutase din Irak în zona lor cu puțin timp înainte. Dar nu erau siguri cu ce studiu biblic să înceapă.
„Majoritatea studiilor noastre scrise încep cu chipul din Daniel 2, pentru a arăta că putem avea încredere în Cuvântul lui Dumnezeu. Dar nu știu dacă să vorbesc despre asta. Istoria relatată în Daniel se întâmplă pe teritoriul Irakului de azi. Împăratul lor este crud. Poate că este prea asemănător cu ceea ce au lăsat în urmă sau poate că ar putea fi un pic confuz pentru ei.” Ele s-au rugat și au hotărât să facă ceva simplu.
Când familia de kurzi i-a întâmpinat la ușă, tatăl s-a comportat într-un mod agitat. „Intrați, intrați! Trebuie să vă spun despre visul meu.”
Despre ce vis vorbea? Nu punem prea multă bază pe vise. Știm câte ceva despre cum funcționează creierul și despre impactul unor felii de pizza mâncate seara prea târziu. Visele sunt cam ciudate. Dumnezeu, totuși, a folosit visele de multe ori, iar Biblia arată cât de importante pot fi acestea pentru a comunica adevărul.
Tatăl a continuat: „În visul meu, stăteam și priveam cerul. Am văzut o piatră mică venind spre mine, care devenea tot mai mare. Eram sigur că avea să mă zdrobească. Ce înseamnă?”
Doamnele au știut imediat că trebuie să deschidă Biblia la Daniel 2 și să vorbească despre piatră. Vă amintiți cum piatra a devenit un munte – acel simbol al venirii Domnului Hristos ce va pune capăt lumii acesteia, cu toate războaiele și suferințele ei?
Se pare că familia aceasta știa chiar câte ceva despre povestea lui Daniel din cărțile lor de istorie din Irak!
A fost vorba de mai multe vise, dar mai întâi vreau să vă spun cum s-au întâlnit aceste două familii. A început cu planul bisericii de evanghelizare a copiilor locali. În cartierul local erau probleme majore cu infracționalitatea. Liderii comunității voiau să schimbe asta și au cerut grupurilor locale să pună în practică niște programe pozitive. Membrii bisericii au propus ca în anul acela să țină școala biblică de vacanță în parc.
În ciuda pericolului real de a fi împușcați, ei au spus: „Dumnezeu ne va păzi. El îi iubește pe acești copii.” Atunci a apărut o familie de kurzi refugiați. Copiilor lor le plăceau experimentele științifice și cântecele în engleză.
Membrii bisericii s-au împrietenit cu membrii acestei familii kurde. Au aflat cum aceștia au fugit de ISIS, gruparea militară islamică din Irak, și că tocmai sosiseră în America. Simțeau o mare ușurare că erau departe de război. În același timp, trebuiau să facă față multor provocări ca să se acomodeze și să supraviețuiască în America.
Ca urmare a acestor prime contacte, membrii bisericii au adus alimente, pături, haine și i-au primit la ei acasă. Astfel s-a născut o prietenie adevărată.
Într-o zi, tatăl a spus: „Încerc să-mi dau seama ce să fac astfel încât copiii mei să meargă la școală. Unii m-au avertizat în privința calității educației și a atmosferei din școlile publice, spunând că nu este una bună. Ce credeți că ar trebui să fac?”
„Înscrieți-i la școala noastră adventistă de ziua a șaptea”, i-au răspuns. Dar cum ar fi putut să-și permită acest lucru? În afară de asta, avea nouă copii, dintre care cinci aveau vârsta potrivită pentru școala primară. Dar conferința a strâns bani chiar pentru astfel de lucruri. Prin urmare, toți cei cinci copii au fost acceptați la școală, iar încă unul la grupa de preșcolari!
La ceva timp după asta, două doamne de la biserică i-au invitat să studieze Biblia cu ele, iar ei au fost de acord. Acest lucru este în sine o minune, deoarece dintre cele 22 de milioane de kurzi din lume, mai puțin de 1% sunt creștini.
