[marți, 26 iulie] Răzvrătirea din Marion

În luna mai 1865, consiliul Conferinței Generale pentru răspândirea lucrării a luat hotărârea să merg cu fratele și doamna White la unele întâlniri din Wisconsin, Illinois și Iowa, și apoi să fac lucrare în bisericile din Iowa.

În momentul conferinței noastre de la Battle Creek, ne bucuram de faptul că teribilul război civil care durase patru ani ajunsese la final. Acum, linia de coastă era liberă pentru a avansa cu rapiditate în lucrarea de transmitere a întreitei solii îngerești. Nu credeam că, în mijlocul nostru, chiar în timpul conferinței, cei de pe teren strângeau material pentru a începe o nouă răzvrătire în rândurile adventiștilor de ziua a șaptea.

La această conferință au participat și doi sau trei frați, însoțiți de soțiile lor, care nu acceptaseră adevărul. Acestea erau îmbrăcate după o modă din lume și purtau bijuterii. Mai erau prezenți și frații Snook și Brinkerhoff, din Iowa, care deja semănaseră (în secret) semințe de discordie în cadrul conferinței lor. După aceea, fără să-și bată capul să afle cine erau doamnele în haine lumești, s-au întors cu povești grozave despre mândria bisericii Battle Creek și despre cum le-au văzut împodobite cu pene și bijuterii. De asemenea, ei au trâmbițat obiecții față de mărturii și și-au propus să provoace dezbinare în rândurile noastre din Iowa.

Nu am știut nimic despre toate acestea până când am ajuns la Monroe, Wisconsin (în data de 9 iunie). Acolo, fratele Ingraham i-a arătat fratelui White o scrisoare pe care o primise de la Snook, în care îi spunea: „Frate Ingraham, ce zici, să răsturnăm vechiul plan al independenței bisericilor?” În această instigare, fratele White a observat de îndată răzvrătirea și renunțarea la organizarea conferinței. Când am ajuns la Pilot Grove, unde urma să aibă loc o sesiune de primăvară a Conferinței din Iowa, am aflat că Snook și Brinkerhoff îi învățau pe ceilalți că solia va merge mai departe de îndată ce se renunța la mărturiile sorei White.

Când ne-am întâlnit la conferință cu oamenii noștri din Pilot Grove, fratele White a propus ca, înainte să înceapă orice discuție, să fie investigate acuzațiile formulate de Snook și Brinkerhoff. M-au ales președinte al acelei ședințe și ne-am dedicat o zi întreagă (30 iunie) problemei. Cei doi bărbați și-au exprimat obiecțiile, primind răspuns fie de la fratele White, fie de la doamna White. La ora 5 p.m., ambii bărbați au recunoscut că li s-a răspuns pe deplin la obiecții și că nu mai aveau altele. A doua zi m-am întâlnit cu fiecare dintre ei, separat, și i-am înmânat fratelui White mărturiile lor scrise despre direcția greșită spre care merseseră. După aceea, duminică, înaintea unei mari audiențe formată din oameni din afară, Snook a spus că, opunându-se fratelui și sorei White, îi slujise diavolului.

Totuși, după câteva zile, obiecțiile lui B.F. Snook au prins viață din nou. El a început să comunice cu Brinkerhoff, încheindu-și astfel lucrarea în rândurile noastre, după care s-au apucat de planul lor de „independență a bisericilor”. Oricum, a mai durat câteva luni până la lupta finală. Între timp, am lucrat cu bisericile din Iowa. M-am despărțit de fratele White cu părere de rău, dar datoria ne chema să facem lucrare pe câmpuri diferite; astfel, călătoriile noastre împreună, care fuseseră o mare încurajare pentru mine, s-au încheiat.

Pe 17 iulie am părăsit Marion și am plecat în direcția Waukon. Când am trecut peste calea ferată din Dubuque, am fost martor la o parte din ravagiile provocate de râul Wapsipinicon, a cărui apă crescuse cu 12 până la 15 picioare în timpul ploilor continue. Câmpiile mari de porumb și grădinile splendide din văi fuseseră măturate de ape. Aproape fiecare pod feroviar de la vest de Dubuque fusese distrus. Iar când apa a scăzut până la nivelul ei obișnuit, vadurile vechi și sigure s-au adâncit, ca niște rigole, atât de tare încât un număr destul de mare de echipe și persoane s-au înecat în abisurile nou-formate.

Vineri, în data de 28 iulie, fratele George Butler ne-a luat pe mine și pe fratele Brinkerhoff cu trăsura lui până la West Union. Când am ajuns la Cleremont, am descoperit că podul de peste râul Turkey dispăruse, iar vadurile erau impracticabile. Singura posibilitate de a traversa era cu o barcă mică dotată cu vâsle. Mai erau doar două ore până la următoarea noastră întâlnire, într-un loc aflat la șapte mile dincolo de râu. Cum distanța până la cel mai apropiat pod era de 20 de mile, am decis să traversăm cu un schif. Mai întâi, au fost trecute dincolo bagajele noastre, hamurile și scaunele trăsurii. Apoi, trăsura, cu roțile în apă, fu trasă peste schif. Un bărbat s-a urcat în barcă pentru a menține trăsura în echilibru. Un alt schif, cu doi oameni la bord, au tras lângă ambarcațiune. Unul ținea de oiște, iar celălalt vâslea cu toată puterea în amonte. Apoi au fost trecuți caii pe rând. În cele din urmă, cu oarecare teamă, ne-am urcat în schif și am ajuns imediat pe malul celălalt.