[marți, 15 martie] Predicând solia

În următorul Sabat (în data de 18 decembrie), a avut loc o adunare generală a păzitorilor Sabatului din partea vestică a New York-ului. În timpul rugăciunii, sora White a fost luată în viziune. Printre alte lucruri ce i-au fost prezentate, era și un mesaj pentru mine.

„Ai făcut ceea ce trebuia luând hotărârea de a te dedica lucrării de predicare. Acum, datoria ta este să mergi și să nu întârzii.” Apoi au fost înălțate rugăciuni pentru ca Domnul să-mi deschidă și mai departe calea.

Hiram Edson, care locuia la patruzeci de mile est de Rochester, hotărâse să nu participe la întâlnire, dar soția lui a primit o puternică impresie că va fi chemat, astfel încât i-a pregătit hainele pentru orice situație de urgență. În Sabat, în timp ce conducea serviciul de închinare în familie, fu impresionat să meargă la Rochester, prezența lui fiind dorită acolo.

„Ce înseamnă asta?”, și-a întrebat nevasta. „Nu știu de ce trebuie să merg la Rochester.”

De mai multe ori în ziua aceea, când se ducea în hambar ca să se roage, se simțea impulsionat să meargă la Rochester.

În cele din urmă, și-a întrebat soția: „Am haine pregătite să merg? Am impresia că este posibil să lipsesc câteva săptămâni.” Ea l-a asigurat că totul este pregătit. La încheierea Sabatului, a luat trenul către Rochester. La sosire, i-a spus fratelui White: „Nu plănuisem să vin la această întâlnire, dar am fost puternic impresionat azi să vin, așa că iată-mă. Ce treabă ai cu mine?”

„Ei bine”, spuse fratele White, „vrem să-l înhami pe bătrânul Charlie la căruță și să mergi împreună cu fratele Loughborough într-un circuit de șase săptămâni în sud-vestul New-York-ului, ca să înceapă să predice solia.” Prin urmare, luni, fratele Edson și cu mine am plecat în căruța trasă de calul fratelui White într-o călătorie de șase săptămâni.

Ne-am petrecut primul Sabat la o adunare de credincioși din Orangeport. Ne-a fost imposibil să mergem mai departe cu căruța din cauza unei puternice furtuni de zăpadă, așa că duminică am construit o sanie și ne-am continuat drumul.

În ajunul Crăciunului din 1852, am intrat în Buffalo în timpul unei furtuni de zăpadă îngrozitoare. Până atunci nu mai purtasem palton, dar fratele Edson a oprit la un magazin de haine și mi-a cumpărat unul. După aceea, ne-am dus la Fredonia și timp de câteva zile am ținut mai multe întâlniri. De acolo, ne-am dus la Potter County, P.A., vizitând oamenii ce locuiau izolați de-a lungul drumului.

La State Line, Lewis Hacket a aranjat să vorbesc duminică după-amiază și seară într-o școală mare. Deoarece dimineața era deja ocupată de alt predicator, am hotărât să particip și să răspândesc informația despre programarea noastră. Cum predicatorul nu a apărut, adunarea mi-a cerut mie să vorbesc. Oamenii m-au privit cu curiozitate când am pășit spre birou, dar în curând au început să prezinte un interes profund, iar după-amiaza și seara, locul a fost plin până la refuz.

Intrând luni dimineața în magazinul de pantofi al domnului Hacket, am observat o copie a fițuicii prin care anunțase orașul de întâlnirile mele. Așa se explicau și privirile ciudate pe care mi le aruncaseră oamenii cu o zi înainte. Pe fițuică, stătea scris: „J.N. Loughborough din Rochester va vorbi la școală la ora două și șapte p.m. Veniți și ascultați, căci cei ce au răsturnat lumea și pe care Lewis i-a primit au venit și aici. Și toate acestea sunt contrare decretelor papale, spunând că există o cale mai bună – poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus.”

„Așa ai anunțat locuitorii orașului?”, l-am întrebat. „Acum pot să înțeleg de ce m-au privit oamenii atât de curioși când am stat înaintea lor prima dată.”

Când a început călătoria înapoi acasă de-a lungul râului Genesee spre Rochester, a trebuit să ne grăbim, căci zăpada se topea cu rapiditate. Pentru Sabat, ne-am oprit la o familie de credincioși. Soțul părea foarte nerăbdător să predice solia, dar nu l-am încurajat să o facă, deoarece simțeam că trata viața cu prea multă ușurință, astfel încât nu credeam că predicile lui or să aibă succes. Am observat că soția lui tăia lemne ca să pregătească masa de seară, în timp ce el stătea într-un fotoliu, picior peste picior, și cânta plin de entuziasm despre vremurile frumoase care îl așteptau în cer. O strofă părea să-l încânte cel mai mult: „Când vom ajunge acasă, nu vom avea nimic altceva de făcut decât să mărșăluim în jurul Ierusalimului.” Părea să ilustreze spiritul cântecului prin faptul că nu se obosea cu munca și truda pe pământ.