[miercuri, 9 februarie] Calea creștină

Să fii creștin înseamnă să posezi atributele caracterului lui Hristos, să ai o inimă impregnată cu dragostea lui Dumnezeu, să te bucuri onorându-L pe Dumnezeu, să cauți cu sinceritate realizări cerești. Înseamnă să-I înalți lui Dumnezeu imnuri de laudă dintr-o inimă plină de recunoștință și să apreciezi toate lucrurile ce își au originea în Dumnezeu.

Creștinul iubește ceea ce Dumnezeu iubește. O inimă umplută cu dragoste creștinească este înălțată mult deasupra atmosferei egoismului, locuind într-o atmosferă sfântă, pură și luminoasă. Dragostea pe care Dumnezeu o sădește în inimă este o dragoste dictată de impulsuri sfinte, fiind susținută de un simț al datoriei și prețuită printr-o voință fermă. În sufletul în care această dragoste este prețuită, virtuțile vor crește asemenea unui arbore într-o grădină bine cultivată.

Să fii creștin înseamnă să posezi harurile creștine și să dai roade de neprihănire, chiar roadele Duhului: „bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor.” Să fii creștin înseamnă să practici religia acasă. Unde este mai multă nevoie? Influența casei, puternică pentru totdeauna, este astfel numai când este atent prețuită. Aceasta nu poate suporta explozia grosolăniei și neglijenței, fără să primească o rană care cu greu poate fi vindecată.

Motivele și gusturile creștinului sunt în întregime opuse celor din lume. Este imposibil să fii în armonie cu Hristos și cu lumea în același timp. Numai că, printre oamenii lui Dumnezeu, dragostea de lume a crescut la cote alarmante. Suntem îngrijorați când vedem atât de mulți ce declară că Îl acceptă pe Hristos și totuși trăiesc de la o zi la alta la fel ca înainte. Prea adesea, credincioșii acționează în așa fel încât necredincioșii nu au niciun motiv să considere că aceștia trăiesc mai aproape de Hristos decât ei înșiși. Conversația lor este frivolă, iar acțiunile lor, necreștine. Mulți care fac jurăminte la botez nu trăiesc după acestea nici măcar o singură zi. Ei nu au ieșit din lume. Ei nu știu ce înseamnă să ai părtășie cu Dumnezeu. Ne temem că mulți tineri s-au oprit din a experimenta o convertire autentică. Prin acțiunile lor mărturisesc că nu au de-a face cu Hristos – că nu sunt decât aspiranți.

„Îi veți cunoaște după roadele lor.” O schimbare autentică de inimă poartă dovada cu ea. Viața celui care este cu adevărat convertit este separată și diferită de viața celor din lume. În loc să fie absorbit de plăcerea lumească, creștinul este înfometat și însetat după pâinea vieții și după apa mântuirii. El este mai nerăbdător să învețe calea Domnului și să se asigure de bunăvoința Sa, decât să-și satisfacă plăcerile lui sau pe ale celor ce nu sunt în armonie cu Dumnezeu.

„Intrați pe poarta cea strâmtă…. strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află.” Când Hristos a spus aceste cuvinte, mulți dintre cei ce-L ascultau erau convinși de doctrina Sa, dar aveau nevoie să le fie trezit mai mult interesul în privința bunăstării lor veșnice. Ei veniseră la intersecția a două drumuri, iar cel greșit, aparent, era mai atrăgător. Ei aveau dorințe bune, dar nu erau deciși cu totul să-L slujească pe Dumnezeu. Ei Îl urmau pe Mântuitorul „de la distanță”. Izbăvitorul lumii a văzut pericolul în care se aflau și a căutat să-i facă să-și dea seama de acesta. El tânjea să-i vadă predându-se complet lui Dumnezeu. Îl durea să-i vadă trăind o astfel de stare de indecizie. Vocea Sa atinse o tonalitate înaltă, entuziastă când li se adresă: „Largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare și mulți sunt cei ce intră pe ea.” Această cale este largă, și pe ea vor găsi loc din abundență iubitorii de plăceri și cei mândri. Cei egoiști, lacomi, ipocriți, fiii și fiicele frivolității, cei nemulțumitori și nesfinți, toți aceștia vor găsi calea cea largă potrivită gustului lor.

Pentru a umbla pe calea cea îngustă este nevoie de un efort serios de negare a sinelui. Din cauza îngustimii, sunt atât de puțini cei ce găsesc această cale. Mulți caută să intre, dar eșuează din cauza lipsei seriozității. Iar la sfârșit, aceștia pășesc pe calea cea largă, nefiind în stare să vadă că pe calea cea strâmtă se găsesc bucurii ce compensează orice încercare.

Unii dintre cei care au intrat pe calea cea largă aud vocea lui Dumnezeu chemându-i: „Intrați pe poarta cea strâmtă” și luați o poziție hotărâtă de a nu vă întoarce pe calea cea largă. Prin pocăință și credință în Hristos, aceștia intră pe poarta cea strâmtă. Ei își dau seama că trebuie să renunțe la toate îngăduințele de sine, că mândria trebuie smerită și eul, răstignit. Ei văd că trebuie să dea la o parte orice piedică și păcatul care îi înfășoară atât de lesne. Ei trebuie să-și croiască drum dincolo de orice obstacol, să se lepede de sine, să-și ia crucea, să reziste ispitelor, să se prindă de tot ajutorul pe care Dumnezeu l-a așezat la îndemâna lor. Ei trebuie să-L accepte pe Mântuitor în fapte și în adevăr. Ei trebuie să meargă înainte de-a lungul căii înguste a sacrificiului de sine, căci este calea spre mântuire. Cu toate că vocile iubitorilor de plăceri îi invită la distracții neglijente și egoiste, ei nu trebuie să se abată nici la dreapta, nici la stânga.