[vineri, 28 ianuarie] Mă lupt să ajung la unsprezece

Într-o noapte, în timp ce stăteam treaz, înconjurat de întunericul din cabina noastră, am auzit un sunet ce întrerupea ritmul râului. Era târziu, undeva în jur de ora zece, am dedus după strălucirea lunii pe apa din afara geamului cabinei.

Ne terminaserăm de mult lucrul de peste zi. Sunetele continuau însă să se audă și păreau să se apropie. M-am dat jos din pat și am luat o cămașă pe mine. Cu Jessie în urma mea, m-am grăbit să ies pe punte. Am rămas locului ascultând în noapte. Puteam auzi o canoe apropiindu-se, tăind apa. În curând, mica ambarcațiune ieși din umbre în partea îndepărtată a lacului. Ajunse în zona luminată argintiu de lună și am văzut că singurul pasager era un băiat pe jumătate dezbrăcat, fragil. Să tot fi avut unsprezece sau doisprezece ani.

„Aveți medicamente pentru febră?” a strigat băiatul când canoea s-a apropiat.

Tânărul a apropiat barca de a noastră. Aveam o lumină aprinsă de-acum și am văzut că tremura. Și-a ridicat mâinile ca să se urce la bord, dar nu avea putere să o facă. Mi-am trecut brațele în jurul lui și l-am ridicat în barcă. Figura lui trasă și palidă ne-a spus de îndată că suferea de febră malarică, o boală îngrozitoare care, în vremea aceea, făcea ravagii în zonă.

Ne-a spus că numele lui era Antonio. Când l-am întrebat unde locuiește, a arătat oarecum cu degetul, cu un gest slab, într-o direcție. „Vâslesc de trei ore”, ne-a spus în portugheză. „Am încercat să ajung la barca voastră.”

„Unde sunt părinții tăi?”

„Tata a murit ieri”, răspunse băiatul. „Mama e acasă, arde de la febră.”

„Ai frați, surori?”

„Ambii mei frați sunt morți de o săptămână.”

În timp ce vorbeam cu băiețelul pe barcă, am desfăcut proviziile medicale, iar Jessie a pregătit o injecție să-i facă. Niciunul dintre noi nu e doctor, dar Jessie este asistentă calificată. În întreaga lume a râurilor, în special în primele noastre zile, nu se găsea un doctor pe mii de mile. Așa că am slujit ca doctori și chirurgi când a fost cazul, făcând tot felul de lucrări medicale, de la moșit până la amputări, tratând orice boală descopeream în zonă.

I-am făcut injecția, iar băiatul ne-a privit cu o urmă de zâmbet pe buze. „Antonio, câți ani ai?” l-am întrebat.

N-am să uit niciodată răspunsul lui.

„Am zece ani și mă lupt să ajung la unsprezece.”

„De cât timp suferi de febra asta?” l-am întrebat.

„De trei luni.”

„Nu ai luat niciun medicament?”

„Ba da, am fost tratat.” S-a oprit o clipă și a adăugat:

„Am fost tratat de șaman.”

Jessie, aflată de cealaltă parte a micuței cabine, i-a aruncat o privire tânărului. „Mai exact ce a făcut șamanul pentru tine, Antonio?” l-a întrebat.

Se holba la noi cu ochi mari și înspăimântați, privind de la unul la altul de parcă și el era conștient de lucrurile bizare pe care le spunea. „Șamanul ne-a închis într-o colibă. Pe toți. A ars fire de păr, pene și piele, coarnele unui bou, aproape tot ce se poate imagina.”

Soția mea a îngenuncheat lângă el. „De ce zicea că făcea toate astea?” a insistat ea.

„Ca să alunge spiritele”, spuse băiatul cu o voce slabă, ce aproape că imita sunetul unei incantații.

„Și nu a funcționat?”

Băiatul clătină din cap. „Apoi, când nu a putut să le afume ca să le izgonească, șamanul s-a dus în pădure, a luat o creangă dintr-un copac căzut la pământ și ne-a bătut.” Și-a scos cămașa și ne-a arătat spatele acoperit cu răni profunde de la bătaie. Am tratat rănile și i-am dat medicamente pentru el și pentru mama lui. Apoi l-am lăsat să se grăbească spre casă pe cât de repede putea – o casă ce aparținea unei lumi a sărăciei, bolii, suferinței, superstiției și morții.

Stăteam cu Jessie pe punte, în răcoarea nopții, și scopul venirii noastre în regiunea Amazonului mi-a înflăcărat mintea. Cât de mult ne doream să răspândim solia dragostei lui Hristos și să aducem speranță și salvare pentru o mie sau zece mii de băieți cum era acesta care a venit la noi slăbit și pe jumătate mort, cu povestea jalnică a tragediei lor traumatizante:

„Am zece ani și mă lupt să ajung la unsprezece.”