[marți, 25 ianuarie] Miracole din viața mea

O nouă convingere (— partea 5, de John N. Loughborough)

Adevărul prezentat la întâlniri a revărsat mai multă lumină asupra subiectului apropierii venirii Domnului. Am început să studiez temeinic Biblia. Mergând la fierărie, duceam cu mine o Biblie de buzunar din care citeam când toți ceilalți erau plecați la magazinul din apropiere. Câteodată, mă retrăgeam într-o magazie de cărbuni din spate și mă rugam.

Mi-am simțit mintea impresionată să vorbesc la întâlnirile publice și să spun despre dorințele mele, să mă rog și să cer și altora să se roage – o decizie cu care m-am luptat câteva zile. Când mă rugam pentru dovada iertării păcatelor, mintea îmi era afectată de ideea botezului. Acest lucru mă tulbura, așa că am vorbit cu fratele meu. „Dacă aș simți cum simți tu, m-aș boteza cu prima ocazie”, mi-a spus. „Fratele Smith va fi la Clarkson duminica viitoare și va boteza un om; poți să fii și tu botezat în același timp.”

Când a sosit fratele Smith și i-am spus despre sentimentele mele, mi-a zis: „Da, trebuie să o faci cu orice preț!” M-am rugat cu sinceritate Domnului să fiu bine îndrumat și m-am îndreptat tremurând spre locul botezului. Era o dimineață frumoasă de vară, iar când am ieșit din apă eram pe cât se poate de fericit. Se părea că toată natura Îl laudă pe Domnul. Acum eram liber și puteam să spun: „Știu că Domnul mă iubește.” De acolo până la locul unde se ținea întâlnirea aveam de mers cam zece mile și tot drumul am cântat și L-am lăudat pe Domnul.

În momentul botezului în rândurile adventiștilor de ziua întâi, în iunie 1849, aceștia nu aveau nicio organizare formală. Nu păstrau nicio evidență cu numele. Ei pretindeau că la botez numele intrau în „cartea vieții” și că acest lucru era suficient. Dacă, în mijlocul opoziției față de adventiști, care era înfiorătoare în momentul acela, cineva avea curajul să accepte credința în mod public, aceștia îl recunoșteau de frate.

La atelierul în care lucram, soseau mulți clienți care vorbeau despre orice, dar numai despre religie nu. Când vorbeau cu mine, încercam să îndrept conversația spre chestiuni religioase și spre marele subiect al apropiatei veniri a Domnului. Unii ascultau și păreau profund afectați; alții mă batjocoreau și mă ridiculizau, dar acest lucru doar mă făcea mai puternic. După ce se termina ziua de lucru, stăteam adesea până la miezul nopții la lumina lumânării cu o carte lângă mine pentru a studia adevărul.

Atelierul se afla aproape de canalul Erie și mulți dintre clienții noștri conduceau pe canal. În loc să învăț ceva despre cum se face o trăsură, eram pus să scot potcoavele cailor, să fixez unghiile, să umplu și să finisez copitele etc. În timpul celor trei luni nu a intrat nicio roată de trăsură în atelier. Ținând cont că nu am învățat nimic despre cum se construiește o trăsură, așa cum mi se promisese, am rupt contractul, iar pentru trei luni de muncă am fost răsplătit cu faptul că am fost cazat și cu un șorț din piele de vițel.

Fără să am vreun ban, m-am întors în casa mamei, în satul natal. Acolo, am început în curând să culeg rezultatele expunerii de peste vară la atmosfera infestată de malarie de pe canal și de la iazul cu broaște. Am început să am friguri la fiecare a doua zi; în curând, am început să am zilnic și, în cele din urmă, de două ori pe zi. După ce am fost bolnav astfel timp de două luni, am crezut că viața mea era blestemată.

În perioada când au început frigurile, mă aflam sub impresia solemnă că datoria mea este să merg și să predic și altora despre adevărurile prețioase pe care le aflasem din Scriptură, dar am încercat să scap de această convingere cu gândul că un băiat care nici măcar șaptesprezece ani nu avea era prea tânăr ca să predice. Pe de altă parte, nu aveam niciun ban, iar hainele mele erau aproape zdrențuite. Când eram cuprins de friguri, trăiam sub o impresie vie că trebuie să ies și să predic, pentru că atunci frigurile or să mă lase. Așa că în ziua când am fost cuprins de două ori de friguri, am spus: „Doamne, îndepărtează aceste friguri și febra și o să merg să predic de îndată ce o să mă întremez destul ca să o fac.” Frigurile au încetat chiar în ziua aceea.

După nouă săptămâni de malarie, eram slăbit fizic, dar complet hotărât ca, pe cât de repede posibil, să merg să fac lucrare misionară. M-am angajat să sap un câmp de cartofi, dar a trebuit să mă opresc pentru că nu aveam nicio putere. Apoi, am primit o slujbă la tăiat lemne. În câteva săptămâni, am strâns un dolar în afara cheltuielilor. Cu ăsta aveam să ajung acolo unde voiam să merg, dar cum rămânea cu hainele?