[vineri, 14 ianuarie] Un instantaneu din viața zilnică

Îmi amintesc că un pasager de pe Luzeiro devenea nerăbdător la toate opririle noastre. Eram în drum spre o întâlnire și, pe tot parcursul acelei zile, oamenii bolnavi de malarie apelau la noi cerându-ne să-i tratăm. Cum puteam să nu răspundem la semnalele transmise cu prosoapele fluturând în vânt? Vizitatorul nostru însă continua să spună că, dacă ne opream de fiecare dată, nu vom ajunge la întâlnire.

Șapte zile mai târziu, în timp ce era în largul mării și se îndrepta spre sud, același bărbat s-a trezit că are malarie și că este atât de bolnav, încât și-a predat banii și bunurile personale căpitanului vasului și i-a scris o scrisoare de adio soției lui. Doctorul vasului însă a reușit să-l scoată la liman. Dintr-o scrisoare pe care mi-a trimis-o, am înțeles că boala l-a învățat un pic despre sensul adevărat al lucrării noastre: „Frate Halliwell, în lucrarea pe care o faci acolo, să nu treci niciodată pe lângă casa în care se găsește un suferind de malarie. Nu contează câte predici spui; e mai important să nu neglijezi niciodată pe cineva care are o boală îngrozitoare, teribilă.”

Am urmat întotdeauna acest sfat și mereu o vom face.

Nu cunoaștem și nici nu putem ghici traseul pe care îl vom parcurge în viață nici măcar pentru o singură zi. Aici, ajungem într-un sat în care avem prieteni. Aceștia aleargă să ne întâmpine, ne invită să luăm masa și ne întreabă când o să ținem o întâlnire. În magazin, care este inima așezării, oamenii se adună în jurul nostru ca să ne întrebe despre oraș și lumea din afară, după care ne spun noutățile lor. Un băiat a fost electrocutat de un țipar electric, năucindu-l și înecându-l. Țiparul a fost ucis atunci. O femeie al cărei soț a fost bolnav grav de malarie vine să ne spună că acum este bine.

Auzim poveștile familiilor și indivizilor. Iată trei fete, fiicele unui fermier de seamă din regiunea aceasta. Cu ani în urmă am ajutat la aducerea pe lume a două dintre ele. Au fost educate la școala pe care am construit-o în district. Fiind mari de acum, merg în josul râului să studieze pentru a avea un viitor, una în lumea afacerilor și cealaltă ca asistentă medicală. Afară, întâlnim un tânăr pe care l-am tratat de o mușcătură de șarpe cu câteva săptămâni în urmă. Strălucește de sănătate și recunoștință. Luăm prânzul pe barcă și invităm unul sau doi prieteni să ia masa cu noi. Jessie pregătește un fel de mâncare special.

După-amiază ne vom duce într-un loc aflat puțin mai departe, unde câțiva oameni ne așteaptă să ținem o întâlnire. Suntem opriți de câteva ori de semnalele făcute cu prosoapele. Se pare că în fiecare casă e cineva bolnav. Ajungem la locul întâlnirii programate de-abia peste trei zile.

La sosire, întâmpinăm dificultăți. O trupă de spectacole ce călătorește în zonă se pregătește să prezinte un vodevil. Pentru aceasta, în seara asta vor folosi singura sală din oraș. Primarul ne întreabă dacă putem să ținem întâlnirea în aer liber. Suntem de acord. Însoțit de ofițerul public, îl întreb pe bărbatul care organizează vodevilul dacă îl deranjează să-și înceapă spectacolul un pic mai târziu decât de obicei, ca să putem ține noi întâlnirea mai întâi.

E oarecum rezervat. „Ce fel de întâlnire aveți să țineți?” mă întreabă. Când îi spun că e vorba de o întâlnire religioasă, ridică din umeri. „Ține-o când vrei. Nicio întâlnire religioasă nu o să-mi răpească vreun spectator de la spectacol”, ne spune.

Așa că am început întâlnirea în aer liber. În centrul orașului se găsește o clădire cu pereți mari, albi și am decis să folosesc un perete ca ecran. Am fixat proiectorul pe o cutie și, la puțin timp după ce s-a întunecat, am început să arăt câteva fotografii color făcute în Rio de Janeiro. Când tinerii adunați au văzut fotografiile, m-au rugat să aștept până își aduc și familiile. De patru ori am încercat să încep și de fiecare dată a trebuit să mă opresc și să aștept. Până la ora opt, se pare că fiecare persoană din oraș se înghesuia în jurul clădirii.

Apoi am anunțat că voi predica pentru o jumătate de oră și că după aceea voi arăta mai multe fotografii, până la ora zece. Nimeni nu pleacă. Le spun despre profețiile din Biblie și apoi intru într-o discuție despre răul din diverse vicii, în special jocurile de noroc și băuturile alcoolice. Un om beat încearcă să oprească întâlnirea, dar primarul pune să fie arestat. Un alt om beat intervine, iar primarul îl trimite și pe acesta la închisoare. Proprietarul spectacolului de vodevil se plânge că nu a știut că urma să arătăm fotografii sau că vom vorbi despre lucruri interesante. „Ți-ai ratat șansa”, spune primarul. „Nu ai crezut că misionarii aceștia au ceva interesant de spus, dar acum știi că au.” – (adaptare din „Light in the Jungle”, de Leo Halliwell)