[vineri, 8 octombrie] Spitalul —partea 2

Există o latură a Evangheliei pe care toți autorii au ignorat-o. Cum s-au simțit ucenicii când toți acei oameni bolnavi îi înghesuiau din toate părțile pentru a se apropia de Isus? Desfigurați, plini de boli și murdari, aceștia se târau în permanență în jurul lui Isus.

Cu siguranță, există infirmi curați. Este foarte probabil ca bărbatul coborât prin acoperiș de către prietenii lui să fi fost astfel. Însă am descoperit că oamenii infirmi și plini de boli adeseori nu au prieteni și o mare parte dintre ei sunt murdari. Cum s-au descurcat cu situația aceasta ucenicii? S-au simțit cum m-am simțit eu la spitalul nostru local?

Săptămâna trecută, m-am dus la spital ca să vizitez un membru al bisericii. Sadaatin, evanghelistul nostru aproape orb, era în spital de zece zile. Mi-a spus că petrecuse o perioadă atât de bună în spital, încât și-ar fi dorit să poată sta mai mult. Într-un spital mizerabil? Aglomerat cu oameni bolnavi? Cum e posibil așa ceva?

Saadatin a spus că petrecuse o perioadă atât de bună deoarece mărturisise despre Isus în toate cele zece zile. „Am vorbit din ce în ce mai mult.” În prima zi când m-am dus să-l vizitez, neajungând în timpul orelor potrivite, a ieșit afară din spital și a stat pe trepte îmbrăcat în pijamale. În mod providențial, în ziua aceea, chiar înainte să știu că aveam să ajung la spital, mi-am pus în buzunar o fiolă cu untdelemn pentru ungere. Amintindu-mi brusc că am acest ulei asupra mea, m-am umplut de bucurie și i-am spus lui Sadaatin că o să-l ung chiar acolo și o să mă rog pentru el. I-am mai dat un Noul Testament de buzunar în limba turcă și alte două cărți adventiste pe care să le dăruiască, deoarece el nu putea să citească.

Când m-am întors după trei zile, Sadaatin mi-a făcut cunoștință cu un bărbat în scaun cu rotile aflat la ușa din față. „Omul acesta te-a văzut rugându-te pentru mine și mi-a zis că am un prieten bun, dacă face acest lucru pentru mine. M-a întrebat dacă poate veni la biserica noastră.” Apoi mi-a spus că o asistentă a văzut Noul Testament lângă pat și l-a întrebat dacă poate să aibă ea cartea. Cu un zâmbet mare pe față, mi-a spus că le vorbise oamenilor de peste tot despre Isus și mi-a comandat să-i aduc mai multe cărți ca să dăruiască, inclusiv mai multe exemplare de Noul Testament. Celor doi doctori ai lui le-a făcut cadou cartea „Mâini înzestrate” a lui Ben Carson, tradusă în limba turcă. Până la sfârșitul perioadei de ședere, a ajuns să se simtă atât de plin de energie, încât a însuflețit întregul palier cu istorisirile lui despre Evanghelie.

Cum de Sadaatin a fost atât de plin de bucurie în acel spital mizerabil? Secretul lui a fost că era aproape orb. Nu putea să vadă sângele de pe pereți, mizeria de pe podea și nici cearșafurile pline de pete. În loc de aceasta, vedea doar inimile invizibile ale bărbaților și femeilor din spital și nevoile lor sufletești. Poți să-ți imaginezi un spital cu 2 000 de paturi și doar unul dintre ele ocupat de un creștin? Sadaatin a văzut această oportunitate provocatoare și și-a transformat cele zece zile de spitalizare într-o experiență binecuvântată. Într-un fel, cred că asta este ceea ce a văzut Isus când a venit pe pământ. Și cred că, încet-încet, ucenicii au început să vadă prin ochii lui.

„Căci toate aceste lucruri se petrec în folosul vostru, pentru ca harul mare, căpătat prin mulți, să facă să sporească mulțumirile spre slava lui Dumnezeu. De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuși omul nostru dinăuntru se înnoiește din zi în zi. Căci întristările noastre ușoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd, căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veșnice.” (2 Corinteni 4:15-18)

Doamne, orbește-mă astfel încât să pot vedea!