Comentarii inspirate (st. 13)

Domnul Hristos, în cuptorul încercării

Sabat după-amiază, 17 septembrie

El [Lucifer] a fost o fiinţă de o minunată putere și slavă, care s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu. Despre Lucifer, Domnul a spus: „Ajunseseși la cea mai înaltă desăvârșire, erai plin de înţelepciune și desăvârșit în frumuseţe” (Ezechiel 28:12). Lucifer fusese un heruvim ocrotitor. El stătuse în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Dintre toate fiinţele create, fusese pe treapta cea mai înaltă, având un rol proeminent în a descoperi universului planurile lui Dumnezeu. După ce a păcătuit, puterea sa de a înșela a fost cu atât mai amăgitoare și descoperirea caracterului său cu atât mai dificilă, datorită poziţiei înalte pe care o avusese la Tatăl.
Dumnezeu i-ar fi putut nimici pe Satana și pe cei ce-l simpatizau tot atât de ușor cum cineva poate arunca o pietricică pe pământ, dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă. Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă și iubire și mijlocul folosit de El este prezentarea acestor principii. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul și iubirea trebuie să fie puterea dominantă. – Hristos, Lumina lumii, pp. 758–759

Domnul Isus nu Și-a dat viața până când nu Și-a dus până la capăt lucrarea pe care venise să o îndeplinească și, cu ultima suflare, a exclamat: „S-a isprăvit!” Îngerii s-au bucurat când cuvintele acestea au fost rostite, pentru că marele plan de mântuire era adus la îndeplinire într-un mod triumfător. În cer a fost bucurie, pentru că de acum, printr-o viață de ascultare, fiii lui Adam puteau să fie înălțați, în cele din urmă, în prezența lui Dumnezeu. Satana era înfrânt și știa că își pierduse împărăția. – Istoria mântuirii, pp. 226–227

Satana … sperase să împiedice planul de mântuire, dar acesta avea temeliile înfipte adânc. Şi acum, prin moartea lui Hristos, ştia că el însuşi va trebui să moară la sfârşit şi împărăţia lui avea să-I fie dată lui Isus. A ţinut o consfătuire cu îngerii lui. El nu reuşise să facă nimic împotriva Fiului lui Dumnezeu şi acum erau nevoiţi să-şi sporească eforturile şi, cu toată puterea şi șiretenia lor, să se îndrepte asupra urmaşilor Lui. Ei trebuiau să-i oprească pe toţi cei pe care-i puteau împiedica să primească mântuirea cumpărată pentru ei de Isus. Făcând acest lucru, Satana putea lucra încă împotriva stăpânirii lui Dumnezeu. De asemenea, avea să fie în interesul lui să-i oprească pe cât mai mulţi să vină la Isus. Căci păcatele celor care sunt răscumpăraţi prin sângele lui Hristos se vor întoarce în cele din urmă asupra lui Satana, cel care le-a adus, şi el va trebui să suporte pedeapsa pentru ele, în timp ce aceia care nu acceptă mântuirea prin Isus vor suferi ei înşişi pedeapsa pentru păcatele lor. – Sfințirea vieții, p. 178

Duminică, 18 septembrie Primii ani

După ce a consimțit să părăsească locul Său înalt, Domnul Hristos a coborât de la o înălțime infinită ca să devină om. El ar fi putut lua asupra Lui orice condiție socială ar fi dorit. Însă măreția și rangul nu însemnau nimic pentru El; astfel se face că a ales cea mai umilă și smerită viață omenească. Locul nașterii Sale a fost Betleemul și, pe de o parte, părinții Săi erau săraci; însă Dumnezeu, Stăpânul lumii, era Tatăl Său. Nicio urmă de lux, tihnă, mulțumire de sine sau îngăduință nu a fost adusă în viața Sa, care a fost continuu tăgăduire de sine și sacrificiu. Fiind umil încă de la naștere, în mod vădit, El nu avea nici măreție, nici bogății, pentru ca nici cel mai sărman dintre credincioși să nu poată să spună că Domnul Hristos nu a cunoscut niciodată lupta cu sărăcia chinuitoare. Dacă ar fi deținut lucruri exterioare, bogății sau măreție, clasa de oameni cea mai săracă ar fi evitat societatea Sa; de aceea, El a ales starea cea mai umilă a unui număr mai mare de oameni. Adevărul de origine divină avea să fie tema Sa principală: El urma să semene adevărul pe pământ și de aceea a venit într-un astfel de mod, ca să fie accesibil tuturor, pentru că doar adevărul putea impresiona inimile omenești.
Mulțumirea lui Hristos în orice condiții îi irita pe frații Săi. Ei nu își puteau explica motivul păcii și seninătății Sale și nicio încercare din partea lor de a-L convinge nu Îl putea determina să participe la vreunul dintre planurile sau aranjamentele lor care purtau amprenta de lucru comun sau vinovat. De fiecare dată, El pleca de la ei declarând cu fermitate că ei îi conduceau greșit pe ceilalți și erau nevrednici de numele de fii ai lui Avraam. El trebuia să fie un astfel de exemplu, încât copiii mici și membrii mai tineri ai familiei Domnului să nu poată vedea nimic în viața sau caracterul Său care să justifice vreo faptă rea. Tu ești cu totul deosebit, spuneau membrii familiei Sale. De ce să nu fii ca ceilalți copii? Însă acest lucru nu era posibil, pentru că Domnul Hristos avea să fie un semn și o minune încă din copilăria Sa, acolo unde erau cerute ascultarea strictă și integritatea. – Principiile fundamentale ale educației creștine, p. 401

Orice faptă de nelegiuire, orice neglijare sau respingere a harului lui Hristos are repercusiuni asupra celui în cauză; acestea împietresc inima, pervertesc voinţa, întunecă înţelegerea şi nu numai că te fac mai puţin dispus, dar şi mai puţin capabil să te supui blândelor îndemnuri ale Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. …
Chiar numai o singură trăsătură rea de caracter, o singură dorinţă păcătoasă cultivată perseverent vor face, în cele din urmă, fără efect puterea Evangheliei. Orice îngăduinţă păcătoasă adânceşte aversiunea sufletului faţă de Dumnezeu. Păcătosul care dă pe faţă o indiferenţă totală faţă de adevărul divin va culege ce a semănat. În toată Biblia nu găsim un avertisment mai serios adresat celor care tratează cu uşurinţă răul, decât cuvintele înţeleptului care spune că „cel rău este prins în însăşi nelegiuirea lui” (Proverbele 5:22). – Calea către Hristos, pp. 33–34

Luni, 19 septembrie Disprețuit și părăsit de oameni

Domnul Hristos a avut un trup omenesc şi o minte omenească. … El a fost os din oasele noastre şi trup din trupul nostru. El a fost supus sărăciei, încă de la primul pas făcut în lume. El a fost supus dezamăgirii şi încercării în propriul cămin, între fraţii Săi. El nu a fost înconjurat de caractere curate şi plăcute, aşa cum fusese în curţile cereşti. El a fost înconjurat de dificultăţi. El a venit în lumea noastră ca să păstreze un caracter curat şi fără păcat şi să respingă minciuna lui Satana, care spunea că făpturilor omeneşti le este imposibil să respecte Legea lui Dumnezeu. Domnul Hristos a venit pentru a împlini Legea în caracterul Său omenesc, exact aşa cum toţi oamenii pot să împlinească Legea în natura omenească dacă vor face aşa cum a făcut Hristos. El îi inspirase pe sfinţii din vechime să scrie pentru binele oamenilor: „Afară numai dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine” (Isaia 27:5). – Solii alese, cartea 3, pp. 129–130

Cărturarii și fariseii … erau foarte invidioși pentru că oamenii ascultau cu atât de mare atenție cuvintele acestui nou Învățător. Ei s-au hotărât să termine cu această autoritate a Lui asupra mulțimilor. Și au început printr-un atac asupra caracterului Său, spunând că fusese născut în păcat și că El scotea demonii cu Beelzebul, domnul dracilor. Astfel s-a împlinit cuvântul care zicea: „M-au urât fără temei” (Ioan 15:25; cf. Psalmii 69:4). Conducătorii iudeilor L-au calomniat și persecutat pe Acela care este unic între zeci de mii și a Cărui ființă este plină de farmec.
Dacă ne despărțim de lume și de obiceiurile ei, ne vom confrunta cu ura celor lumești. Oamenii L-au urât pe Acela care era întruchiparea virtuții, pentru că era mai bun decât ei. Slujitorul nu este mai mare decât stăpânul lui. Dacă Îi sunt plăcute lui Dumnezeu căile voastre, lumea vă va urî. Dacă Maiestatea cerului a venit în lumea aceasta și a răbdat o viață de umilință și o moarte rușinoasă, noi de ce am da înapoi pentru că ascultarea înseamnă purtarea unei cruci? Dacă El a fost persecutat, putem să ne așteptăm la un tratament mai bun? … Priviți la Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii! El îi va susține și îi va mângâia pe toți cei care vin la El pentru ajutor. – The Upward Look, p. 325

Lacrimile lui Isus nu curgeau din cauza suferinţei Sale viitoare. Chiar în faţa Sa se afla Ghetsimani, unde curând urma să-L acopere groaza unui mare întuneric. … Și totuși, Răscumpărătorul plângea și suspina în chinuri sufletești nu pentru că acestea Îi aminteau de moartea Sa cruntă. Durerea Lui nu era egoistă. Gândul agoniei Sale nu intimida sufletul acela nobil și gata să Se jertfească. Priveliștea Ierusalimului era aceea care a străpuns inima lui Isus – Ierusalimul care Îl lepădase pe Fiul lui Dumnezeu și batjocorise iubirea Lui, care refuzase să fie convins de minunile Lui puternice și se pregătea să-I ia viaţa. A văzut ce era cetatea aceasta, în vinovăţia ei de a-L lepăda pe Răscumpărătorul, și ce ar fi putut să fie, dacă L-ar fi primit pe Acela care era singurul în stare să-i vindece rana. El venise să o mântuiască. Cum putea să o părăsească? – Hristos, Lumina lumii, p. 576

Marți, 20 septembrie Isus în Ghetsimani

Când paharul suferințelor a fost pus în mâna Sa, în Grădina Ghetsimani, Mântuitorului I-a venit în minte un gând – să-l bea sau să lase lumea să piară în păcat? Suferința Sa a fost prea mare pentru a fi înțeleasă de mintea omenească. Când s-a abătut asupra Sa acea agonie a sufletului, „sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge care cădeau pe pământ” (Luca 22:44). Paharul tainic tremura în mâna Lui. În această criză teribilă, când totul era în joc, îngerul cel puternic, care stă înaintea lui Dumnezeu, a venit lângă Hristos, dar nu ca să-I ia paharul din mână, ci cu asigurarea iubirii Tatălui, pentru a-L întări ca să-l bea.
Hristos a băut paharul și acesta este motivul pentru care păcătoșii pot să vină la Dumnezeu și să găsească iertare și har. Dar cei care se împărtășesc de slava Lui trebuie să fie părtași și suferinței Lui. …
Oare ne vom lua noi crucea și, înțelegând clar ce înseamnă a-L urma pe Hristos, vom practica tăgăduirea de sine la orice pas? – Astăzi cu Dumnezeu, p. 49 (10 februarie)

În întunericul acela dens, era ascunsă prezenţa lui Dumnezeu. El face din întuneric acoperământul Său și Își ascunde slava de ochii oamenilor. Dumnezeu și îngerii Săi sfinţi se aflau în jurul crucii. Tatăl era cu Fiul Său. Cu toate acestea, prezenţa Sa nu era descoperită. Dacă slava Sa ar fi străfulgerat din nor, orice fiinţă omenească ce ar fi privit scena ar fi fost nimicită. Și, în clipa aceea îngrozitoare, Domnul Hristos nu putea fi mângâiat de prezenţa Tatălui. El a călcat singur în teasc și, dintre cei ce se găseau acolo, nimeni n-a fost cu El.
Cu întunericul acela dens, Dumnezeu a acoperit ultima agonie omenească a Fiului Său. Toţi aceia care Îl văzuseră pe Hristos în suferinţa Sa au fost convinși de dumnezeirea Lui. Faţa aceea, privită odată de oameni, nu avea să mai fie uitată. După cum faţa lui Cain exprima vina sa ca ucigaș, tot astfel faţa Domnului Hristos descoperea nevinovăţia, liniștea și bunăvoinţa – chipul lui Dumnezeu. Dar acuzatorii Săi nu voiau să ia seama la acest semn al Cerului. În timpul lungilor ore ale agoniei Sale, Domnul Hristos fusese privit de către mulţimea batjocoritoare. Acum, El a fost ascuns cu milă de mantia lui Dumnezeu. – Hristos, Lumina lumii, pp. 76–77

Dumnezeu ne-a iubit cu o iubire negrăită, iar iubirea noastră față de El se trezește pe măsură ce înțelegem ceva din lungimea, lărgimea, adâncimea și înălțimea acestei iubiri atrăgătoare a Domnului. Prin cunoașterea iubirii Sale, dovedită față de noi pe când eram încă păcătoși, inima împietrită se înmoaie, se supune, iar păcătosul este transformat și ajunge un fiu al cerului. Dumnezeu nu Se folosește de măsuri constrângătoare; mijlocul pe care îl întrebuințează El pentru a izgoni păcatul din inimă este iubirea. Cu ajutorul ei, El transformă mândria în umilință, iar vrăjmășia și necredința în iubire și credință. …
Dumnezeu este iubire. La fel ca razele de lumină care vin de la soare, iubirea, lumina și bucuria izvorăsc de la El și se revarsă peste toate făpturile Sale. Natura Sa este de a da. Viața Sa însăși este revărsarea iubirii neegoiste. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 76–77

Miercuri, 21 septembrie Dumnezeul răstignit

În jertfirea preţioasei Sale vieţi, Domnul Hristos nu era susţinut de o bucurie a biruinţei. Totul era un întuneric apăsător. Nu frica de moarte apăsa greu asupra Lui. Nu durerea și ocara crucii I-au provocat chinul de nedescris. Domnul Hristos a fost prinţul celor ce au suferit, dar suferinţa Sa provenea din faptul că era conștient de răutatea păcatului, de faptul că, prin familiarizarea cu răul, omul devine orb faţă de grozăvia lui. Domnul Hristos a văzut cât de înrădăcinată este puterea păcatului în inima omenească și cât de puţini vor vrea să se rupă de sub puterea lui. El știa că, fără ajutorul lui Dumnezeu, omenirea avea să piară și vedea mulţimile pierind, deși aveau la îndemână un ajutor îmbelșugat. – Hristos, Lumina lumii, pp. 752–753

Când Isus atârna pe cruce şi a strigat: „S-a isprăvit!”, perdeaua dinăuntrul templului s-a rupt de sus până jos pentru a arăta că Dumnezeu nu Se va mai întâlni cu preoţii în templu şi nu le va mai accepta jertfele şi rânduielile şi pentru a arăta totodată că zidul de despărţire dintre iudei şi neamuri fusese dărâmat. Isus Se adusese pe Sine ca jertfă şi pentru unii, şi pentru alţii, iar dacă voiau să fie mântuiţi şi unii, şi alţii trebuiau să creadă în El ca fiind singura jertfă pentru păcat, Mântuitorul lumii.
Când soldatul a străpuns coasta lui Isus, în timp ce El atârna pe cruce, au ţâşnit două şuvoaie distincte – unul de sânge şi celălalt de apă. Sângele urma să spele păcatele celor care aveau să creadă în Numele Lui, iar apa urma să reprezinte acea apă vie care se obţine de la Isus și care îi dă viaţă credinciosului. – Sfințirea vieții, p. 209

L-am văzut pe Hristos în mijlocul unei mari mulţimi de oameni. El căuta să le impresioneze mintea cu învăţăturile Lui, dar ei Îl dispreţuiau şi Îl respingeau. Oamenii îngrămădeau asupra Lui insulte şi ocări. M-am întristat foarte mult când am privit această scenă. …
Mi-a fost înfăţişată agonia lui Hristos în Grădina Ghetsimani, când tainicul pahar tremura în mâna Răscumpărătorului. „Tată, dacă este cu putinţă”, S-a rugat El, „depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” (Matei 26:39). În timp ce Se ruga Tatălui, mari picături de sânge cădeau de pe faţa Sa pe pământ. Elementele întunericului erau adunate în jurul Mântuitorului, ca să-I descurajeze sufletul. …
Cât de puţini sunt aceia care îşi dau seama că toate acestea au fost îndurate pentru ei personal! Cât de puţini spun: „Aceasta a fost pentru mine, ca eu să-mi pot forma un caracter pentru viaţa nemuritoare care va urma”!
În timp ce aceste lucruri îmi erau prezentate atât de viu, m-am gândit că niciodată nu voi fi în stare să prezint înaintea poporului acest subiect aşa cum este el şi v-am dat doar o slabă expunere a ceea ce mi-a fost arătat. Când m-am gândit la paharul acela care tremura în mâinile lui Hristos, când mi-am dat seama că El ar fi putut să refuze să-l bea şi ar fi putut să lase lumea să piară în păcatul ei, am promis că fiecare energie din viaţa mea va fi devotată lucrării de a câştiga suflete pentru El. – Mărturii, vol. 9, pp. 101–103

Joi, 22 septembrie Suferința lui Dumnezeu

În toată viaţa Sa, Domnul Hristos îi dăduse unei lumi căzute vestea cea bună a îndurării și iubirii iertătoare a Tatălui. Tema Sa era mântuirea pentru păcătosul cel mai mare. Dar acum, sub povara teribilă a vinovăţiei care apăsa asupra Sa, nu putea vedea faţa dătătoare de pace a Tatălui. Retragerea privirii dumnezeiești de la Mântuitorul în această oră a supremei dureri a străpuns inima Sa cu o întristare ce nu va putea să fie înţeleasă niciodată de om. Atât de mare a fost chinul acesta, încât durerea fizică de-abia mai era simţită.
… El Se temea de faptul că păcatul era atât de neplăcut înaintea lui Dumnezeu, încât despărţirea Lor avea să fie veșnică. Domnul Hristos simţea groaza pe care o va simți păcătosul atunci când harul nu va mai mijloci deloc în favoarea neamului omenesc vinovat. Sentimentul păcatului era acela care aducea mânia Tatălui asupra Sa, ca înlocuitor al omului, și care făcea ca paharul pe care El l-a băut să fie atât de amar – aceasta a frânt inima Fiului lui Dumnezeu. – Hristos, Lumina lumii, p. 753

Ce este calea noastră spre cer? Este un drum pe care se află toate avantajele ademenitoare? Nu. Este o cale îngustă şi aparent incomodă. Este o cale a luptei, a încercării, a necazului şi suferinţei. Căpetenia noastră, Isus Hristos, nu ne-a ascuns nimic cu privire la luptele pe care trebuie să le ducem. El deschide harta înaintea noastră şi ne arată calea. „Nevoiţi-vă”, spune El, „să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea” (Luca 13:24). „Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei ce intră pe ea” (Matei 7:13). „În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). Apostolul repetă cuvintele lui Hristos: „În Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Faptele 14:22). Aşadar, oare aspectele descurajatoare sunt cele pe care trebuie să le menţinem înaintea ochilor minţii? …
Acesta este Isus, Cel ce dă viaţă fiecărui har, Cel ce dă viaţă fiecărei făgăduinţe, Cel ce dă viaţă fiecărei rânduieli, Cel ce dă viaţă fiecărei binecuvântări. Isus este substanţa, slava şi mireasma plăcută, este viaţ însăşi. „Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8:12). Prin urmare, calea regală care se deschide pentru cei răscumpăraţi nu este un întuneric descurajator. Peregrinajul nostru ar fi într-adevăr singuratic şi dureros dacă nu ar fi pentru Isus. El spune: „Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14:18). Aşadar, să adunăm toate făgăduinţele scrise. Să le repetăm, să medităm la ele în timpul nopţii şi să fim fericiţi. …
Oare nu călătorim noi pe o cale cu adevărat regală, care a fost deschisă pentru cei răscumpăraţi de Domnul? Oare poate să fie oferită o cale mai bună? O cale mai sigură? Nu! Nu! Prin urmare, să punem în practică îndrumările care ne-au fost date. Să-L vedem pe Mântuitorul nostru ca fiind cetatea noastră de scăpare, scutul care stă la dreapta noastră ca să ne apere de săgeţile lui Satana. – Solii alese, cartea 2, pp. 243–245