Comentarii inspirate (st. 5)

Străinul care va fi în cetățile tale

Sabat după-amiază, 23 octombrie

Mântuitorul era Acela care îi condusese pe evrei în pustie; prin stâlpul de nor și de foc, El dăduse o învățătură cu totul deosebită de aceea pe care o primeau oamenii acum de la preoții și învățătorii lor. Măsurile pline de milă prevăzute de lege aveau în vedere până și cele mai umile animale, care nu pot să-și exprime prin cuvinte nevoia și suferința lor. În privința aceasta se dăduseră îndrumări fiilor lui Israel prin Moise. … Dar, în omul rănit de tâlhari, Isus prezenta cazul unui frate în suferință. Cu cât mai mult ar fi trebuit să le fie milă de el decât de o vită de povară! Lor li se făcuse cunoscut prin Moise că Domnul, Dumnezeul lor, „Dumnezeul cel mare, puternic și înfricoșat”, face „dreptate orfanului și văduvei și iubește pe străin”. Și El a poruncit: „Să iubiți pe străin… să-l iubiți ca pe voi înșivă” (Deuteronomul 10:17-19; Leviticul 19:34). – Hristos, Lumina lumii, p. 500

Poruncile lui Dumnezeu sunt cuprinzătoare şi vaste. În câteva cuvinte, ele descoperă întreaga datorie a omului. „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta… Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Marcu 12:30,31). În cuvintele acestea sunt cuprinse lungimea şi lărgimea, adâncimea şi înălţimea Legii lui Dumnezeu, pentru că apostolul Pavel declară: „Dragostea, deci, este împlinirea Legii” (Romani 13:10). Singura definiţie a păcatului pe care o găsim în Biblie este că „păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:4). Cuvântul lui Dumnezeu declară: „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). „Nu este niciunul neprihănit, niciunul măcar” (vers. 12). Mulţi sunt înşelaţi cu privire la starea inimii lor. Ei nu-şi dau seama că inima lor firească este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea. Ei se îmbracă în propria neprihănire şi sunt mulţumiţi cu atingerea unui standard omenesc al caracterului, un standard fixat de ei, dar cât de fatal dau greş, pentru că nu ating standardul divin, iar prin puterea lor nu sunt în stare să corespundă cerinţelor lui Dumnezeu!

Noi putem să ne evaluăm singuri, să ne comparăm între noi, să spunem că ne descurcăm la fel de bine ca acesta sau acela, dar întrebarea care se va pune la judecată este: Corespundem noi cerinţelor înaltului cer? Atingem noi standardul divin? Este inima noastră în armonie cu Dumnezeul cerurilor? – Solii alese, cartea 1, pp. 320–321

Am văzut că orice lucru care face ca sentimentele noastre să fie împărțite, care ne îndepărtează din inimă iubirea supremă față de Dumnezeu sau ne împiedică să avem o încredere toată și credință deplină în El devine un idol. Mi-a fost îndreptată atenția către cea dintâi și cea mai mare poruncă: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău.” Nu este îngăduit să împărțim cu altcineva sau altceva iubirea noastră față de El… . Voința, dorințele, planurile, aspirațiile și plăcerile trebuie să fie supuse. – Lift Him Up, p. 142

Duminică, 24 octombrie: Tăierea împrejur a inimii

Apoi, El le-a cerut lui Avraam și seminței lui circumcizia, care era un cerc tăiat în carne, ca dovadă că Dumnezeu îi alesese dintre celelalte națiuni și îi despărțise de ele ca pe comoara Sa deosebită. Prin acest semn, ei și-au luat obligația solemnă să nu încheie legături de căsătorie cu alte neamuri, deoarece făcând astfel și-ar fi pierdut venerația pentru Dumnezeu și Legea Lui sfântă și ar fi devenit la fel ca națiunile idolatre din jurul lor.
Prin actul circumciziei, ei se angajau solemn să îndeplinească partea lor din condițiile legământului făcut cu Avraam, de a fi separați de toate neamurile și de a fi desăvârșiți. Dacă urmașii lui Avraam s-ar fi menținut despărțiți de alte națiuni, n-ar fi fost seduși de idolatrie. Prin despărțirea de celelalte popoare, marea ispită de a se angaja în practicile păcătoase ale acestora și de a se răzvrăti împotriva lui Dumnezeu ar fi fost îndepărtată de la ei. Amestecându-se cu națiunile din jur, ei și-au pierdut într-o mare măsură caracterul deosebit și sfânt. Pentru a-i pedepsi, Domnul a adus în țara lor o foamete care i-a constrâns să plece în Egipt pentru a-și păstra viața. Însă, datorită legământului Său cu Avraam, Dumnezeu nu i-a uitat în timp ce erau în Egipt. – Istoria mântuirii, pp. 146–147

Dumnezeu este acela care taie inima împrejur. Întreaga lucrare este a Domnului, de la început şi până la sfârşit. Păcătosul care piere poate să spună: „Eu sunt un păcătos pierdut, dar Hristos a venit să-i caute şi să-i mântuiască pe cei pierduţi. Hristos spune: «Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi» (Marcu 2:17). Eu sunt un păcătos, dar El a murit pe crucea de pe Golgota pentru a mă mântui pe mine. Nu trebuie să mai rămân nemântuit nici măcar o clipă. El a murit şi a înviat pentru îndreptăţirea mea şi mă va mântui acum. Primesc iertarea pe care a făgăduit-o El.” — Solii alese, cartea 1, p. 392

Când ne aducem viaţa la o deplină ascultare de Legea lui Dumnezeu ca supremul nostru ghid şi ne prindem de Hristos ca nădejde a mântuirii noastre, Dumnezeu va lucra în favoarea noastră. Aceasta este neprihănirea prin credinţă. … Poruncile lui Dumnezeu, studiate în mod sârguincios şi puse în practică, ne deschid calea de comunicare cu cerul şi ne ajută să facem deosebire între adevăr şi minciună. Această ascultare împlineşte în noi voia lui Dumnezeu, aducând în viaţa noastră neprihănirea şi desăvârşirea care au fost văzute în viaţa Domnului Hristos. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 66 (29 febr.)

Orice întoarcere adevărată la Domnul aduce bucuria dăinuitoare în viață. Când se supune influenței Duhului Sfânt, păcătosul își vede vinovăția și necurăția în contrast cu sfințenia Marelui Cercetător al inimilor. Se vede condamnat ca un călcător de lege. Dar nu trebuie ca, din cauza aceasta, să facă loc disperării, deoarece iertarea lui a fost deja obținută. Se poate bucura de simțământul că păcatele îi sunt iertate și de dragostea unui părinte ceresc iertător. Slava lui Dumnezeu se manifestă prin faptul că El cuprinde în brațele iubirii Sale ființele omenești păcătoase care se pocăiesc, prin faptul că le leagă rănile, le curățește de păcat și le îmbracă în veșmintele mântuirii. – Profeți și regi, p. 668

Luni, 25 octombrie: „Să iubiți pe străin”

La crearea omului s-a descoperit puterea unui Dumnezeu existent ca Persoană. Când Dumnezeu l-a conceput pe om ca o reflectare a chipului Său, forma umană era perfectă, dar fără viață. Atunci, un Dumnezeu-Persoană, existent prin Sine Însuși, a dat acelei forme suflare de viață și omul a devenit o ființă vie, rațională. Toate componentele organismului uman au fost puse în mișcare. Inima, arterele, venele, limba, mâinile, picioarele, nervii, neuronii, toate au început să funcționeze și toate au fost condiționate de niște legi. Omul a devenit un suflet viu. Prin Hristos-Cuvântul, Dumnezeu ca Persoană l-a creat pe om și l-a înzestrat cu inteligență și putere. …

Deasupra tuturor celorlalte categorii de făpturi inferioare, Dumnezeu a plănuit ca omul, coroana creațiunii, să reflecte gândirea Lui și să descopere slava Sa. Dar omul nu trebuie să se înalțe pe sine ca fiind Dumnezeu. – Divina vindecare, p. 415

Dumnezeu, care ţine seama de căderea unei vrăbii, este atent la comportamentul şi la simţămintele tale. El îţi vede invidia, prejudecăţile, încercarea de a-ţi îndreptăţi acţiunile în cele mai mici probleme de nedreptate. Când înţelegi greşit cuvintele şi acţiunile altuia şi când propriile simţăminte sunt răscolite, aşa încât faci declaraţii incorecte, când se ştie că eşti certat cu fratele tău şi că îi faci și pe alţii ca, în virtutea încrederii pe care o au în tine, să îl privească aşa cum îl priveşti tu, când amărăciunea locuieşte în tine, mulţi sunt mânjiţi. …
Dumnezeu cere ca, atunci când i-ai făcut altuia cea mai mică nedreptate, să-ţi mărturiseşti greşeala, nu numai faţă de acela pe care l-ai rănit, ci şi faţă de aceia care, prin influenţa ta, au fost determinaţi să-l privească pe fratele lor într-o lumină falsă, făcând astfel fără efect lucrarea ce i-a fost încredinţată de Dumnezeu. …
Oricare ar fi natura păcatului tău, mărturiseşte-l! Dacă este numai împotriva lui Dumnezeu, mărturiseşte-l numai Lui. Dacă ai greşit sau ai ofensat pe cineva, mărturiseşte-i şi acestuia şi vei primi binecuvântarea Domnului. În felul acesta, mori faţă de eu, şi Hristos ia chip în tine. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 309 (29 oct.)

Hristos nu a acceptat nicio delimitare de ordin etnic, de rang sau credință. Cărturarii și fariseii doreau să limiteze efectele binecuvântărilor la nivel local și național, excluzându-i pe membrii familiei lui Dumnezeu care făceau parte din alte popoare. Însă Hristos a venit să dărâme orice zid despărțitor. A venit să arate că darul îndurării și al iubirii Sale este la fel de neîngrădit ca aerul, ca lumina sau ca ploile care înviorează pământul.
Viața lui Hristos a întemeiat o religie în care nu există diferențe de rang, de statut social sau de posesiuni materiale, o religie prin care evreii și neamurile, cei liberi sau cei privați de libertate sunt uniți într-o frățietate de obște, egali înaintea lui Dumnezeu. Nicio rațiune de ordin politic nu-I influența acțiunile. El nu făcea deosebire între apropiați și necunoscuți, între prieteni și dușmani. Inima Lui era mișcată de orice suflet care înseta după apa vieții. – Divina vindecare, p. 25

Marți, 26 octombrie: „Căci și voi ați fost străini în Egipt”

Deşi poporul lui Dumnezeu trebuia să rămână sfânt şi deosebit, separat de popoarele care nu-L cunoşteau pe El, israeliţii trebuiau să-l trateze cu bunătate pe străin. Nu trebuiau să îl privească de sus, cu superioritate, pentru că nu făcea parte din Israel. Ei trebuiau să arate dragoste faţă de străini, deoarece Hristos a murit în aceeaşi măsură pentru a-i mântui pe ei ca şi pentru a-l mântui pe Israel. La sărbătorile lor de recunoştinţă, când îşi aminteau de îndurările lui Dumnezeu faţă de ei, străinul trebuia să fie binevenit. La vremea secerişului, trebuiau să lase în ogor o parte nesecerată, pentru străin şi pentru sărac. De asemenea, străinii trebuiau să aibă parte şi de binecuvântările spirituale date de Dumnezeu. Domnul, Dumnezeul lui Israel, a poruncit ca, dacă alegeau societatea celor care Îl cunoşteau şi Îl recunoşteau pe El, străinii să fie primiţi. În felul acesta, ei aveau să cunoască Legea lui Iehova şi să-L slăvească prin ascultarea lor.
Şi astăzi Dumnezeu doreşte ca aceia care sunt copiii Săi să împartă cu lumea binecuvântările fizice şi spirituale de care se bucură. Aceste preţioase cuvinte ale Mântuitorului au fost rostite pentru fiecare ucenic al lui Hristos din toate veacurile: Din inima lui „vor curge râuri de apă vie”.
Dar, în loc să împartă cu alţii darurile lui Dumnezeu, mulţi dintre cei care se declară creştini sunt acaparaţi de propriile interese înguste şi reţin de la semenii lor, în mod egoist, binecuvântările lui Dumnezeu. – Mărturii, vol. 6, pp. 273–274

Dumnezeu nu va aproba niciun plan prin care cineva urmărește, chiar și în cea mai mică măsură, să-i domine sau să îi exploateze pe semenii săi. Singura speranță pentru omul căzut este să privească la Isus și să-L primească pe El ca singurul său Salvator. În momentul în care un om începe să stabilească reguli de fier pentru ceilalți, deîndată ce începe să-i exploateze și să îi conducă pe alții după ideile lui, el Îl dezonorează pe Dumnezeu și pune în pericol atât propriul suflet, cât și sufletele fraților săi.
El [Dumnezeu] așteaptă ca lucrătorii Săi să aibă inimi pline de gingășie. Cât de pline de îndurare sunt căile Domnului! (Vezi Deuteronomul 10:17–20; 2 Cronici 20:5-7,9; 1 Petru 1:17). Dar regulile pe care le-a stabilit Dumnezeu au fost nesocotite și, pe altarul Domnului, a fost adus foc străin. – The Publishing Ministry, p. 139

„Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel.” – Matei 7:12

La asigurarea iubirii lui Dumnezeu față de noi, Isus adaugă iubirea unul față de altul, într-un principiu larg, care cuprinde toate relațiile societății omenești. …
În prietenia ta cu alții, așează-te în locul lor. Pătrunde în simțămintele lor, în greutățile lor, în dezamăgirile lor, în bucuriile și întristările lor. Identifică-te cu ei, apoi poartă-te cu ei așa cum ai dori să se poarte ei cu tine, dacă ar fi să schimbi locul cu ei. Aceasta este adevărata regulă de sinceritate. Este o altă expresie a Legii. „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22:39). Și acesta este și miezul învățăturii profeților. Este principiul cerului și va fi împlinit în toți cei ce sunt pregătiți pentru societatea lui sfântă. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 134

Miercuri, 27 octombrie: Judecă cu dreptate

Moise a repetat adunării cuvintele Domnului și a făcut cunoscută numirea celor șaptezeci de bătrâni. Cuvântul de însărcinare pe care marele conducător l-a adresat acestor bărbați aleși le poate servi foarte bine ca model de integritate judecătorilor și legiuitorilor vremurilor moderne: „Să ascultați pe frații voștri și să judecați după dreptate neînțelegerile fiecăruia cu fratele lui sau cu străinul. Să nu căutați la fața oamenilor în judecățile voastre; să ascultați pe cel mic ca și pe cel mare; să nu vă temeți de nimeni, căci Dumnezeu e Cel care face dreptate” (Deuteronomul 1:16,17). – Patriarhi și profeți, p. 381

Este ciudat ca aceia care mărturisesc a fi creştini să desconsidere învăţăturile clare, categorice, ale Cuvântului lui Dumnezeu fără să simtă nicio mustrare de conştiinţă. Dumnezeu aşază asupra lor responsabilitatea de a se îngriji de cei defavorizaţi, de orb, de olog, de văduvă şi de orfan, dar mulţi nu fac niciun efort în această privinţă. Ca să-i mântuiască pe unii ca aceştia, Dumnezeu îi aduce adesea sub toiagul suferinţei şi îi aşază în poziţii asemănătoare cu ale acelora care aveau nevoie de simpatia şi de ajutorul lor, dar nu le-au primit.
Dumnezeu va considera biserica din … răspunzătoare, ca întreg, pentru calea greşită a membrilor ei. Dacă se îngăduie ca în vreunul dintre membrii ei să existe un spirit egoist şi lipsit de compasiune faţă de cei nenorociţi …, El Îşi va ascunde faţa de cei care sunt poporul Său, până când ei îşi vor face datoria şi vor îndepărta răul din mijlocul lor. Dacă vreunul dintre cei care mărturisesc Numele lui Hristos Îl reprezintă atât de greşit pe Mântuitorul lui, încât să îşi nesocotească datoria faţă de cei năpăstuiţi sau dacă încearcă în vreun fel să obţină avantaje în dauna celor defavorizaţi şi să-i jefuiască de mijloace materiale, Domnul va socoti biserica răspunzătoare pentru păcatul membrilor ei, până când aceştia vor va face tot ce le stă în putere ca să remedieze răul existent. El nu va asculta rugăciunile celor care sunt poporul Său, cât timp orfanii, şchiopii, orbii şi bolnavii care sunt în mijlocul lor sunt neglijaţi. – Mărturii, vol. 3, p. 517

Înainte ca oamenii să poată fi întorși de la păcat la sfințenie, trebuie să existe o putere care să lucreze în interior și o viață primită de sus. Acea putere este în Hristos. Numai harul Său poate să învioreze facultățile lipsite de viață ale sufletului și să atragă inima către Dumnezeu și către sfințenie.
Niciun om nu primește sfințenia ca pe un drept dobândit prin naștere sau ca pe un dar primit din partea oricărui alt om. Sfințenia este darul lui Dumnezeu, oferit prin Hristos. Cei care Îl primesc pe Mântuitorul devin copii ai lui Dumnezeu. Ei sunt copiii Săi spirituali, născuți din nou, înnoiți în neprihănire și adevărată sfințenie. Mintea lor este transformată. Ei au o viziune mai clară a realităților veșnice. Ei sunt adoptați în familia lui Dumnezeu și devin asemenea chipului Său, schimbați prin Duhul Său, din slavă în slavă. De la nutrirea unei iubiri supreme față de ei înșiși, aceștia ajung să cultive o dragoste supremă pentru Dumnezeu și pentru Hristos. Secretul sfințeniei este primirea lui Hristos ca Mântuitor personal și urmarea exemplului Său de renunțare la sine. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 120 (22 apr.)

Joi, 28 octombrie: Religia curată înaintea lui Dumnezeu

Legea, așa cum era dată prin Moise, recomanda o deosebită considerație față de cel sărac. Când un om sărac își dădea haina ca zălog, sau gaj, pentru vreo datorie, creditorului nu-i era îngăduit să intre în locuința acestuia ca s-o ia. El trebuia să aștepte afară până i se aducea zălogul. Și, oricare ar fi fost împrejurările, obiectul trebuia înapoiat stăpânului său până seara. (Deuteronomul 24:10-13). În zilele Domnului Hristos, aceste măsuri bune erau prea puțin luate în seamă, dar Isus i-a învățat pe ucenicii Săi să se supună hotărârii judecății, chiar dacă aceasta ar fi cerut mai mult decât îngăduia legea lui Moise. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 72

Hristos a arătat că aproapele nostru nu înseamnă numai cineva din biserică sau de credința noastră. Nu trebuie să facem nicio deosebire de rasă, culoare sau clasă. Aproapele nostru este orice om care are nevoie de ajutorul nostru. Aproapele nostru este orice suflet rănit și zdrobit de vrăjmașul. Aproapele nostru este oricine este proprietatea lui Dumnezeu.
În parabola despre samariteanul milos, Isus S-a prezentat pe Sine și misiunea Sa. Omul a fost înșelat, rănit, jefuit și ruinat de Satana și lăsat să piară, dar Mântuitorului I-a fost milă de starea noastră neajutorată. El a părăsit slava Sa pentru a veni să ne mântuiască. El ne-a găsit când eram aproape de moarte și S-a ocupat de cazul nostru. Ne-a vindecat rănile. Ne-a acoperit cu haina neprihănirii Sale. Ne-a oferit un loc de scăpare și a luat toate măsurile pentru noi, prin preţul plătit de El. A murit ca să ne răscumpere. Arătând spre propriul exemplu, El le spune urmașilor Săi: „Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiți unii pe alții.” „Cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții” (Ioan 15:17; 13:34). – Hristos, Lumina lumii, p. 503

Adevărurile divine au doar o mică influență asupra lumii, când ar trebui să exercite o influență puternică prin modul nostru de a le aplica în viață. Simpla mărturisire a credinței există din abundență, dar are puțină putere. Putem pretinde că suntem urmași ai Domnului Hristos, putem declara că noi credem fiecare adevăr din Cuvântul lui Dumnezeu, dar, dacă nu este practicată în viața de zi cu zi, credința noastră nu-i va face niciun bine semenului nostru. Mărturisirea noastră poate fi înaltă cât cerul, dar, dacă nu suntem cu adevărat creștini, nu ne va mântui nici pe noi, nici pe semenii noștri. Un exemplu bun va face mai mult bine lumii decât toate declarațiile noastre.
Lucrarea lui Hristos nu poate fi slujită prin nicio practică egoistă. Cauza Sa este cauza celor săraci și oprimați. În inima celor care declară că sunt urmași ai Săi trebuie să existe simpatia duioasă a Domnului Hristos – o dragoste mai profundă față de cei pe care El i-a prețuit atât de mult, încât Și-a dat propria viață pentru a-i mântui. Aceste suflete sunt prețioase, infinit mai prețioase decât orice alt dar pe care I l-am putea aduce lui Dumnezeu. A ne uni toate energiile în vederea unei aparente lucrări mari, în timp ce îi neglijăm pe cei nevoiași sau îi nedreptățim pe străini, nu este o slujire care să poată primi aprobarea Sa. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 383–384

Vineri, 29 octombrie

Studiu suplimentar
Astăzi cu Dumnezeu, cap. „Imitarea Modelului”, p. 291 (9 oct.);
Patriarhi și profeți, cap. „Purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru cei săraci”.