Comentarii inspirate (st. 11)
Tânjind după mai mult
Sabat după-amiază, 4 septembrie
De sute de ani, Biblia fusese tradusă în limba greacă, pe atunci vorbită de toți în întreg Imperiul Roman. Iudeii erau răspândiți pretutindeni și așteptarea lor după venirea lui Mesia era, într-o oarecare măsură, împărtășită de neamuri. Printre cei pe care iudeii îi numeau păgâni, erau și oameni care înțelegeau mai bine profețiile biblice cu privire la Mesia decât învățătorii lui Israel. Erau unii care aveau speranța în venirea Sa ca eliberator de sub robia păcatului. Filozofii timpului se străduiau să pătrundă tainele din învățătura și ritualurile iudaice. Dar bigotismul iudeilor împiedica răspândirea luminii. Urmărind menținerea separării dintre ei și celelalte națiuni, nu erau dispuși să le împărtășească și altora cunoștința pe care încă o aveau cu privire la serviciile simbolice. Adevăratul Tălmăcitor trebuia să vină. Cel pe care Îl simbolizau toate aceste reprezentări trebuia să explice însemnătatea lor.
Prin natură, prin tipuri și simboluri, prin patriarhi și profeți, Dumnezeu vorbise lumii. Trebuia ca învățăturile să fie date oamenilor în limbaj omenesc. Solul legământului trebuia să vorbească. Glasul Său trebuia să fie auzit în templul Său. Hristos trebuia să vină și să exprime cuvinte care să fie înțelese cât se poate de limpede și pe deplin. El, autorul adevărului, trebuia să separe adevărul de pleava învățăturilor omenești care îl făceau fără niciun efect. Principiile guvernării lui Dumnezeu și planul de mântuire trebuiau să fie clar lămurite. Învățăturile Vechiului Testament trebuiau să fie în întregime prezentate în fața oamenilor. – Hristos, Lumina lumii, pp. 33–34
Ar trebui să căutăm să urmăm mai îndeaproape exemplul pe care ni l-a dat Domnul Hristos, Marele Păstor, când a lucrat cu micul grup de ucenici, studiind împreună cu ei și cu oamenii Scripturile Vechiului Testament. Lucrarea Sa de slujire nu a constat numai în predicare, ci și în educarea oamenilor. Când trecea prin sate, El intra într-o legătură personală cu oamenii, vizitându-i acasă, învățându-i și slujind nevoilor lor. Dacă numărul oamenilor care mergeau după El era foarte mare, când ajungea într-un loc favorabil, Domnul le vorbea, simplificându-și cuvântările prin folosirea parabolelor și a simbolurilor. – Evanghelizare, p. 203
Felul lui Isus de a învăța era plăcut și atractiv, întotdeauna caracterizat prin simplitate. El dezvăluia tainele Împărăției cerurilor, folosind imagini și simboluri care le erau familiare ascultătorilor Săi, iar oamenii simpli Îl ascultau bucuroși, pentru că puteau înțelege cuvintele Lui. Hristos nu folosea cuvinte complicate, pentru înțelegerea cărora să fie nevoie de consultarea dicționarului. – Sfaturi pentru părinți, profesori și elevi, p. 240
Sistemul religios iudaic purta semnătura Cerului, deoarece fusese instituit de Însuși Domnul Hristos. Marile adevăruri ale mântuirii erau învăluite în tipuri și simboluri. Totuși, când a venit Domnul Hristos, iudeii nu L-au recunoscut ca fiind Acela spre care arătau toate simbolurile. Ei aveau Cuvântul lui Dumnezeu în mână, dar tradițiile transmise din generație în generație și interpretările omenești ale Sfintelor Scripturi le ascunseseră adevărul așa cum era el în Isus. Înțelesul spiritual al Scrierilor Sfinte fusese pierdut. Comoara tuturor cunoștințelor ere deschisă înaintea lor, dar ei nu au recunoscut-o. – Parabolele Domnului Hristos, p. 105
Duminică, 5 septembrie: „Botezați… pentru Moise”
Exemplul Israelului din vechime este dat ca o avertizare pentru cei din poporul lui Dumnezeu, ca să poată evita necredinţa şi să scape de mânia Sa. Dacă nelegiuirile evreilor ar fi fost omise din Raportul Sfânt şi le-ar fi fost redate numai virtuţile, istoria lor nu ar fi reuşit să ne înveţe lecţia pe care o găsim astăzi în ea. …
Principiul dreptăţii a cerut o relatare fidelă a faptelor, pentru beneficiul tuturor celor care urmau să citească vreodată Raportul Sfânt. În aceasta avem dovada înţelepciunii divine. Ni se cere să respectăm Legea lui Dumnezeu şi nu numai că ne este prezentată pedeapsa neascultării, ci, pentru binele şi avertizarea noastră, ne este relatată şi istoria lui Adam şi a Evei în Paradis, împreună cu rezultatele triste ale neascultării lor de poruncile lui Dumnezeu. … Exemplul lor ne este dat ca o avertizare împotriva neascultării, ca să fim convinşi că plata păcatului este moartea, că dreptatea punitivă a lui Dumnezeu nu dă greş niciodată şi că El pretinde din partea celor pe care i-a creat o respectare strictă a poruncilor Sale. …
… În faţa noastră se află viaţa celor credincioşi, cu toate greşelile şi nesăbuinţele lor, ca să fie o lecţie pentru toate generaţiile care le-au urmat. Dacă nu ar fi avut slăbiciuni, ei ar fi fost mai mult decât nişte fiinţe omeneşti, iar natura noastră păcătoasă nu ar avea nicio speranţă să poată atinge vreodată un asemenea nivel al excelenţei. Dar, văzând unde au avut ei de luptat şi unde au căzut, cum şi-au adunat din nou puterile şi au biruit prin harul lui Dumnezeu, suntem încurajaţi şi îndemnaţi să depăşim orice obstacol pe care ni l-ar pune în cale natura noastră degenerată. – Mărturii, vol. 4, pp. 11–12
Vechiul Testament este Evanghelia prezentată în imagini şi simboluri. Noul Testament este substanţa. Ambele sunt la fel de importante. Vechiul Testament prezintă lecţiile venite de pe buzele lui Hristos, iar lecţiile acestea nu şi-au pierdut puterea de influenţă în niciun amănunt. – Solii alese, cartea 2, p. 104
Dumnezeu i-a poruncit lui Moise pentru Israel: „Să-Mi facă un locaș sfânt și Eu voi locui în mijlocul lor” (Exodul 25:8) și El a locuit în sanctuar, în mijlocul poporului Său. În tot timpul călătoriei lor obositoare prin pustiu, simbolul prezenței Sale a fost cu ei. Tot așa, Hristos Și-a așezat sălașul în mijlocul taberei noastre omenești. El Și-a întins cortul alături de corturile oamenilor, ca să poată locui între noi și să ne familiarizeze cu caracterul și viața Sa divină. „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14). – Hristos, Lumina lumii, pp. 23–24
Luni, 6 septembrie: Ritualuri și jertfe
Acum aproape două mii de ani, o voce cu o semnificație tainică s-a auzit în cer, de la tronul lui Dumnezeu: „Iată, Eu vin”. … Hristos era gata să vină în lumea noastră și să Se întrupeze. El zicea: „Tu Mi-ai pregătit un trup.” Dacă S-ar fi arătat în slava pe care o avea împreună cu Tatăl înainte de a fi lumea, noi n-am fi putut suporta lumina prezenței Sale. Ca noi să o putem privi fără să fim nimiciți, manifestarea slavei Sale a fost acoperită. Divinitatea Sa a fost învăluită în corp omenesc, slava invizibilă în chip omenesc, vizibil.
Acest plan măreț fusese prefigurat prin tipuri și simboluri. Rugul arzând, în care Hristos i S-a arătat lui Moise, Îl descoperea pe Dumnezeu. Simbolul ales pentru a reprezenta Divinitatea era un tufiș neînsemnat, care, aparent, n-avea nicio atracție. Acesta însă Îl cuprindea pe Cel Infinit. Dumnezeul atotîndurător Și-a ascuns slava într-o înfățișare foarte umilă pentru ca Moise să o poată privi și să trăiască. Tot așa, în stâlpul de nor ziua și în stâlpul de foc noaptea, Dumnezeu, comunicând cu Israel, le descoperea oamenilor voința Sa și le acorda harul Său. Slava lui Dumnezeu a fost acoperită și maiestatea Sa, învăluită, pentru ca vederea slabă a oamenilor mărginiți s-o poată privi. … Slava Sa era învăluită, măreția și maiestatea Sa erau ascunse, ca El să Se poată apropia de oamenii întristați și ispitiți. – Ibidem, p. 23
În fiecare dimineață și seară, un miel de un an era adus ca ardere-detot pe altar, cu darurile de mâncare corespunzătoare, simbolizând astfel consacrarea zilnică a națiunii față de Domnul Dumnezeu, cum și continua dependență de sângele ispășitor al lui Hristos. … Preoții trebuiau să examineze toate animalele aduse pentru jertfă și să o respingă pe oricare dintre ele la care se descoperea un defect. Numai o jertfă „fără cusur” putea fi un simbol al curăției desăvârșite a Aceluia care avea să Se ofere pe Sine ca un „miel fără cusur și fără prihană” (1 Petru 1:19). Apostolul Pavel ne atrage atenția la aceste jertfe ca o ilustrare a ceea ce trebuie să ajungă urmașii lui Hristos. El zice: „Vă îndemn, dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească” (Romani 12:1). – Patriarhi și profeți, p. 352
Hristos era Mielul jertfit de la întemeierea lumii. Pentru mulți era o taină faptul că în vechea dispensațiune se cereau atâtea jertfe, că trebuiau aduse atâtea victime însângerate pe altar. Dar marele adevăr care trebuia păstrat înaintea oamenilor și imprimat în inima și în mintea lor era acesta: „Fără vărsare de sânge nu este iertare.” Fiecare jertfă însângerată era un simbol pentru „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”.
Hristos Însuși era cel care instituise sistemul de închinare iudaic, în care, prin simboluri și reprezentări, erau descoperite lucruri spirituale și cerești. Mulți au uitat însemnătatea acelor jertfe și au pierdut din vedere marele adevăr că numai prin Hristos există iertare de păcat. – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 7, pp. 932–933
Marți, 7 septembrie: „Exemplul” odihnei
„Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu.
Fiindcă cine intră în odihna Lui se odihneşte şi el de lucrările lui cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale. Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă de neascultare” (Evrei 4:9-11).
Odihna despre care se vorbește aici este odihna harului, obținută atunci când urmăm sfatul: Lucrați cu înțelepciune! Aceia care învață de la Isus blândețea și smerenia Sa găsesc pace în practicarea învățăturii date de El. Odihna nu se obține prin indolență, prin efortul de a face ca eul să se simtă bine și prin căutarea plăcerii. Aceia care nu sunt dispuși să Îi slujească Domnului cu credincioșie, zel și iubire nu vor găsi odihnă spirituală în viața aceasta sau în viața care va veni. Numai printr-o lucrare sârguincioasă vom găsi pacea și bucuria în Duhul Sfânt, fericirea pe pământ și slava lumii viitoare. – Ibidem, p. 928
Când renunțăm la îndreptățirea personală și la toate raționamentele formulate dintr-o perspectivă egoistă, descoperim pacea. Secretul odihnei desăvârșite în iubirea lui Isus constă în deplina predare de sine și acceptarea căilor Lui. … Faceți tot ce v-a spus El să faceți și fiți siguri că și El va face tot ce a spus că va face. … Ați venit la El, renunțând la toate surogatele voastre, la necredința voastră și la toată îndreptățirea de sine? Veniți la El așa cum sunteți, slabi, neajutorați, pe punctul de a muri.
Ce este „odihna” promisă? Este conștiența faptului că Dumnezeu este loial și nu îi dezamăgește niciodată pe cei care vin la El. Iertarea Lui este deplină și gratuită, iar faptul că El ne primește este odihnă pentru suflet, odihnă în iubirea Lui. – Our High Calling, p. 97
Noi vom fi mântuiți pentru veșnicie când vom intra pe porți în cetate. Atunci ne vom putea bucura ca suntem salvați, salvați pentru eternitate. Dar, până atunci, trebuie să fim atenți la îndemnul apostolului: „Să luăm dar bine seama ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, niciunul din noi să nu se pomenească venit prea târziu” (Evrei 4:1). Faptul că știau multe despre Canaan, că puteau cânta cântările Canaanului și se bucurau de perspectiva intrării în Canaan nu i-a dus pe copiii lui Israel în viile și livezile de măslini ale țării promise. Ei puteau să le ia cu adevărat în stăpânire numai după cele cucereau, și aceasta prin îndeplinirea condițiilor, prin exercitarea unei credințe vii în Dumnezeu și însușirea făgăduințelor pe care El li le făcuse. … Hristos este Căpetenia și Desăvârșirea (în engl.: Autorul și Desăvârșitorul) credinței noastre și, atunci când ne supunem sub mâna Sa, vom crește continuu în har până vom ajunge la starea de bărbați și femei în Hristos. Credința lucrează prin fapte și curățește sufletul, îndepărtând iubirea față de păcat care conduce la răzvrătire împotriva Legii lui Dumnezeu și la încălcarea ei. – That I May Know Him, p. 162
Miercuri, 8 septembrie: „Să nu vă împietriți inimile”
Dumnezeu cere o ascultare promptă şi fără comentarii de Legea Sa, dar oamenii sunt adormiţi sau paralizaţi de înşelăciunile lui Satana, care le sugerează scuze şi subterfugii şi le învinge reţinerile de ordin moral, spunându-le cum i-a spus Evei în grădină: „Hotărât că nu veţi muri.” Neascultarea nu împietrește doar inima și conștiința celui vinovat, ci tinde să corupă și credinţa altora. Ceea ce la început li se părea foarte rău, pe parcurs îşi pierde gravitatea din cauza obişnuinţei, până când, în cele din urmă, oamenii ajung să pună la îndoială dacă este cu adevărat păcat şi, fără să-şi dea seama, cad în aceeaşi greşeală. …
Multe sunt obstacolele puse în calea celor care vor să umble în ascultare de poruncile lui Dumnezeu. Există influenţe puternice şi subtile care îi leagă de căile lumii, dar puterea Domnului poate să sfărâme aceste lanţuri. El va îndepărta orice obstacol dinaintea picioarelor celor credincioşi sau le va da puterea şi curajul de a învinge orice greutate, dacă ei vor căuta cu stăruinţă ajutorul Său. Orice piedică va dispărea din calea unei dorinţe serioase şi a unui efort stăruitor de a face voia lui Dumnezeu cu orice sacrificiu personal, chiar cu sacrificiul vieţii. Lumina din cer va lumina întunericul celor care, în încercări şi în confuzie, merg înainte privind la Isus ca la Căpetenia și Desăvârșirea credinţei lor – Mărturii, vol. 4, pp. 146–147
O răceala ca de gheață, o duritate ca de fier, o structură impenetrabilă și insensibilă ca de piatră – toate acestea se regăsesc în caracterul multora care pretind a fi creștini.
Acesta este modul în care trebuie înțeles faptul că Domnul a împietrit inima faraonului. Dumnezeu i-a vorbit regelui egiptean prin Moise, dându-i cele mai convingătoare dovezi ale puterii Sale divine, dar monarhul a refuzat cu încăpățânare să primească lumina care l-ar fi condus la pocăință. Dumnezeu nu a exercitat nicio influență supranaturală prin care să împietrească inima regelui răzvrătit, ci, din cauză că el s-a opus adevărului, Duhul Sfânt S-a retras, iar el a fost lăsat în întunericul și necredința pe care și le alesese singur. Prin respingerea continuă a influenței Duhului Sfânt, oamenii se despart de Dumnezeu. Toate modalitățile de iluminare a minții lor sunt epuizate. Nicio descoperire divină nu îi mai poate smulge din necredința lor. – Our High Calling, p. 160
Hristos spune: „Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit să mergeți și să aduceți rod. Și rodul vostru să rămână” (Ioan 15:16). Ca trimis al lui Hristos, vreau să îi rog fierbinte pe toți cei care citesc aceste rânduri să ia seama câtă vreme se zice astăzi. „Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile” (Evrei 3:15; 4:7). Fără să mai aștepți vreo clipă întreabă-te: Ce sunt eu pentru Hristos? Ce este Hristos pentru mine? Care este lucrarea mea? Ce fel de roade aduc? – Astăzi cu Dumnezeu, p. 51 (12 februarie)
Joi, 9 septembrie: Cucerirea unei cetăți cerești
Dumnezeu nu recunoaște nicio deosebire bazată pe naționalitate, rasă ori clasă socială. El este Creatorul tuturor oamenilor. Prin faptul că El i-a creat, toți oamenii constituie o singură familie și toți sunt una prin răscumpărare. Domnul Hristos a venit pentru a dărâma orice zid de despărțire, pentru a deschide larg fiecare încăpere a templului, așa încât fiecare suflet să poată avea intrare liberă la Dumnezeu. Dragostea Sa este atât de largă, de adâncă și de mare, încât ajunge pretutindeni. Ea îi eliberează de sub puterea lui Satana pe oamenii sărmani care au fost amăgiți de înșelăciunile lui și îi așază sub influența tronului lui Dumnezeu, care este înconjurat de curcubeul făgăduinței.
În Hristos, nu există nici iudeu, nici grec, nici rob, nici slobod. Toți au fost apropiați prin sângele Său prețios (Galateni 3:28; Efeseni 2:13).
Oricare ar fi deosebirile în ce privește credința religioasă, strigătul de ajutor al omenirii suferinde trebuie să fie auzit și trebuie să primească răspuns. Acolo unde există resentimente amare din cauza deosebirilor religioase, poate fi făcut mult bine printr-o lucrare personală. Slujirea iubitoare va sfărâma barierele prejudecății și va câștiga suflete pentru Dumnezeu. – Parabolele Domnului Hristos, p. 386
Este imposibil să ieșim, prin noi înșine, din groapa păcatului în care ne-am afundat. Inimile noastre sunt rele și nu le putem schimba. „Cum ar putea să iasă dintr-o ființă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul“ (Iov 14:4). Că ci „umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună“ (Romani 8:7). Educația, cultura, exercitarea voinței, efortul uman, toate își au sfera lor de acțiune, dar, în acest domeniu, sunt fără putere. Ele pot determina o corectitudine exterioară a comportamentului, dar nu pot schimba inima, nu pot purifica izvoarele vieții. Este necesară o forță care să lucreze dinăuntru, o nouă viață de sus, înainte ca oamenii să poată fi transformați de la păcat la sfințenie. Această forță este Hristos. Doar harul Său poate însufleți facultățile lipsite de viață ale sufletului și-l poate atrage către Dumnezeu, către sfințenie. – Calea către Hristos, p. 18
Mulţi fac o greşeală gravă în viaţa lor religioasă ţinându-şi atenţia fixată asupra sentimentelor şi judecându-şi ascensiunea sau declinul în funcţie de ele. Sentimentele nu sunt un criteriu sigur. Noi nu trebuie să privim în interiorul nostru ca să avem dovada că Dumnezeu ne-a acceptat. Ce vom descoperi acolo doar ne va descuraja. Singura noastră speranţă stă în a privi „ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus”. În El găsim tot ce ne poate inspira speranţă, credinţă şi curaj. El este neprihănirea, mângâierea şi bucuria noastră.
Cei care privesc în ei înşişi pentru a găsi mângâiere vor fi descurajaţi şi dezamăgiţi. Sentimentul slăbiciunii şi al nevredniciei noastre ne va determina să implorăm, cu o inimă umilită, jertfa ispăşitoare a lui Hristos. Când ne bizuim pe meritele Lui, găsim odihnă, pace şi bucurie. El îi mântuieşte în chip desăvârşit pe toţi cei care vin la Dumnezeu prin El. – Mărturii, vol. 5, pp. 199–200.