Comentarii inspirate (st. 12)

CREDINȚA LEGĂMÂNTULUI

Sabat după-amiază, 12 iunie

Iudeii îi învățau pe oameni că, înainte ca iubirea lui Dumnezeu să se manifeste față de el, păcătosul trebuie să se pocăiască. În concepția lor, pocăința era o lucrare prin care oamenii câștigau favoarea Cerului. Tocmai această idee i-a determinat pe farisei să exclame cu uimire și mânie: „Acest om primește pe păcătoși!” În conformitate cu ideile lor, Domnul nu ar fi trebuit să-i permită nimănui să se apropie de El, cu excepția celor care se pocăiseră. Dar, în parabola cu oaia pierdută, Domnul Hristos ne învață că mântuirea nu vine ca urmare a faptului că noi Îl căutăm pe Dumnezeu, ci pentru că Dumnezeu ne caută pe noi. „Nu este niciunul care să aibă pricepere, nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut” (Romani 3:11,12). Noi nu ne pocăim pentru ca Dumnezeu să ne poată iubi, ci El Își dezvăluie dragostea Sa pentru ca noi să ne putem pocăi.
În cele din urmă, când oaia rătăcită este adusă acasă, mulțumirea păstorului își găsește expresia în cântece melodioase de bucurie. El își cheamă prietenii și vecinii, spunându-le: „Bucurați-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.” Tot astfel, când marele Păstor al turmei găsește un suflet rătăcit, întregul cer se unește cu pământul în cântări de mulțumire și de bucurie. – Parabolele Domnului Hristos, p. 189

Când păcătosul care se pocăiește vine înaintea lui Dumnezeu plin de remușcări, când înțelege ispășirea făcută de Domnul Hristos în favoarea sa și o primește ca fiind singura sa speranță pentru viața aceasta și pentru viața viitoare, păcatele lui sunt iertate. Aceasta este îndreptățirea prin credință. … Păcătosul poate să greșească, dar nu este îndepărtat fără îndurare. Singura lui speranță este totuși pocăința înaintea lui Dumnezeu și credința în Domnul Isus Hristos. Tatăl ne iartă păcatele și fărădelegile pentru că Hristos a luat asupra Sa vina noastră și a suferit pedeapsa noastră și pune în dreptul nostru neprihănirea Sa. Jertfa Lui satisface pe deplin cerințele dreptății.
Îndreptățirea este opusul condamnării. Harul nemărginit al lui Dumnezeu le este oferit celor care nu îl merită nicidecum. El ne iartă păcatele și nelegiuirile pentru Isus, care a făcut ispășire pentru păcatele noastre. Prin credința în Hristos, păcătosul vinovat este readus sub ocrotirea lui Dumnezeu și îi este oferită puternica speranță a vieții veșnice. – Comentariile lui Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 6, p. 1070
Noi trebuie să trăim prin credință, pentru că, fără credință, este cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu. …
Este privilegiul fiecărui suflet să exercite credința în Domnul nostru Isus Hristos. Dar o viață spirituală curată începe numai atunci când, prin Hristos, Mântuitorul care a adus împăcarea, sufletul se predă cu totul voinței lui Dumnezeu. Este privilegiul nostru să ne lăsăm transformați de Duhul Sfânt. Prin exercitarea credinței, noi suntem aduși în comuniune cu Domnul Isus Hristos, pentru că El locuiește în inima tuturor acelora care sunt blânzi și smeriți. Ei au credința care lucrează din iubire și curățește sufletul, acea credință care aduce pace inimii și care conduce pe calea tăgăduirii de sine și a sacrificiului personal. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 359 (16 decembrie)

Duminică, 13 iunie: „Gândul Calvarului”

Moartea lui Hristos dovedește iubirea cea mare a lui Dumnezeu pentru om. Ea este garanția care ne este dată în privința mântuirii. A-i lua creștinului crucea înseamnă a-i lua soarele de pe cer. Crucea ne apropie de Dumnezeu, împăcându-ne cu El. Cu duioasa îndurare a iubirii de tată, Iehova privește asupra suferinței îndurate de Fiul Său pentru a salva omenirea de la moarte veșnică și ne primește în Cel Preaiubit.
Fără cruce, omul nu ar putea avea nicio legătură cu Tatăl. De ea depinde nădejdea noastră. De la ea strălucește lumina iubirii Mântuitorului și când, așezat la piciorul crucii, privește în sus la Acela care a murit pentru a-l salva, păcătosul este plin de o bucurie nespusă, căci păcatele îi sunt iertate. Îngenunchind în credință la cruce, el ajunge în locul cel mai înalt la care poate ajunge omul.
Prin cruce, învățăm că Tatăl ceresc ne iubește cu o iubire nemărginită. Și atunci ne mai putem mira că Pavel a exclamat: „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos” (Galateni 6:14)? Este și privilegiul nostru să ne lăudăm cu crucea și la fel avem privilegiul să ne consacrăm cu totul Aceluia care S-a dat pe Sine pentru noi. Apoi, cu lumina care izvorăște de la Golgota strălucind pe fețele noastre, putem porni să le descoperim această lumină celor care sunt în întuneric. – Faptele apostolilor, pp. 209–210

Crucea Domnului Hristos – cât de mulţi au o concepţie corectă despre ea? Cât de mulţi o includ în studiul lor şi îi cunosc adevărata semnificaţie? Fără crucea lui Hristos, n-ar exista în lumea noastră niciun creştin. … Toţi, de la cei mai de sus şi până la cei mai de jos, trebuie să înţeleagă ce înseamnă să te lauzi cu crucea lui Hristos. Această cruce trebuie purtată cu mult curaj şi bărbăţie. …
Aceasta este ştiinţa cea mai înaltă pe care o putem învăţa: ştiinţa mântuirii. Crucea Golgotei, dacă este privită corect, este filozofie adevărată, religie curată şi neîntinată. Ea este viaţă veşnică pentru toţi cei care cred. Prin eforturi neobosite, învăţătură peste învăţătură, puţin aici, puţin acolo, trebuie să ni se imprime în minte … faptul că ea este la fel de eficientă acum ca în zilele lui Pavel şi că trebuie să o înţelegem și noi deplin, cum a înţeles-o marele apostol. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 231 (12 august)

Privind la Răscumpărătorul răstignit, noi înțelegem mai bine măreția și însemnătatea jertfei aduse de Maiestatea cerului. Planul mântuirii este slăvit înaintea noastră și gândul despre Golgota trezește în inima noastră emoții vii și sfinte. În inimile și pe buzele noastre vor fi laude pentru Dumnezeu și pentru Miel; mândria și înălțarea de sine nu pot să crească în sufletul care păstrează o vie amintire a celor petrecute pe Golgota.
Acela care privește iubirea inegalabilă a Mântuitorului va fi înălțat în gând, curățit în inimă și transformat în caracter. El va merge în lume pentru a fi o lumină, pentru a reflecta într-o anumită măsură această tainică iubire. – Hristos, Lumina lumii, p. 661

Luni, 14 iunie: Legământul și sacrificiul

Cât de minunat – aproape prea minunat pentru ca omul să poată înțelege – este sacrificiul făcut de Mântuitorul pentru noi, simbolizat de toate jertfele şi în toate serviciile din Sanctuarul din trecut! Jertfa aceasta a fost necesară. Când ne dăm seama că suferinţele Sale au fost necesare pentru a asigura bunăstarea noastră veşnică, inima noastră este atinsă şi sensibilizată. …
Nicio făptură mai puţin sfântă decât Singurul Fiu al Tatălui nu ar fi putut să aducă o jertfă suficientă pentru a-i curăţi pe toţi – chiar şi pe cei mai păcătoşi şi mai degradaţi oameni – care Îl primesc pe Mântuitorul ca jertfă de ispăşire adusă pentru ei şi ajung să fie ascultători de Legea Cerului. Nimic mai puţin nu ar fi putut să-l readucă pe om în starea de a primi favoarea lui Dumnezeu. …
Mântuitorul nostru a plătit preţul pentru răscumpărarea noastră. Nimeni nu trebuie să fie înrobit de Satana. Domnul Hristos stă înaintea noastră ca un ajutor atotputernic. „Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un Mare-Preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi, prin faptul că El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi” (Evrei 2:17,18). – Solii alese, cartea 1, p. 309

Prin ura sa împotriva lui Dumnezeu, prin prezentarea caracterului Său într-o lumină falsă, prin lipsa de respect, sfidarea și ura față de legile guvernării lui Dumnezeu, Satana a făcut ca păcatul să ajungă până la cer și scopul lui era să sporească atât de mult proporțiile nelegiuirii încât să facă să pară că nu mai poate exista ispășire, astfel încât Fiul lui Dumnezeu, care voia să salveze lumea pierdută, să fie zdrobit sub blestemul păcatului. Când prevăzătorul inamic I-a prezentat lui Isus proporțiile atât de extinse ale păcatului, lucrul acesta I-a produs o durere atât de pătrunzătoare, încât a simțit că nu putea să rămână în prezența niciunui om care să stea lângă El. … Sabia dreptății era scoasă din teacă și mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului era asupra Înlocuitorului omului, asupra lui Isus Hristos, singurul Fiu al Tatălui.
În Grădina Ghetsimani, Hristos a suferit în locul omului și natura umană a Fiului lui Dumnezeu s-a clătinat sub teribila oroare a vinei păcatului până când, de pe buzele palide și tremurătoare, a ieșit strigătul de agonie: „Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta!”, dar dacă nu era altă cale de salvare pentru omul căzut, atunci „totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu!” Atunci și acolo, natura umană ar fi murit sub apăsarea ororii simțământului de vinovăție dacă un înger din cer nu ar fi venit să-L întărească să poată suporta agonia.
Puterea care aplica pedeapsa retributivă asupra înlocuitorului omului, asupra Aceluia care era siguranța pentru om, era puterea care L-a susținut și L-a sprijinit pe Suferind sub înfricoșătoarea povară a mâniei care ar fi trebuit să cadă asupra lumii păcătoase. Hristos a suferit moartea care era pedeapsa pentru călcătorii Legii lui Dumnezeu. – Comentariile lui Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 5, pp. 1102–1103

Marți, 15 iunie: Credința lui Avraam (I)

Același legământ a fost reînnoit față de Avraam în făgăduința: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta” (Geneza 22:18). Această făgăduință arăta spre Domnul Hristos. Așa a înțeles-o Avraam (vezi Galateni 3:8,16) și și-a pus încrederea în Domnul Hristos pentru iertarea păcatelor. Credința aceasta i-a fost socotită ca neprihănire. Legământul cu Avraam menținea, de asemenea, autoritatea Legii lui Dumnezeu. … Mărturia lui Dumnezeu cu privire la servul Său credincios a fost: „Avraam a ascultat de porunca Mea și a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele și legile Mele” (Geneza 26:5). – Patriarhi și profeți, p. 370

Prin credință, o credință care renunță la orice încredere în sine, cel care se roagă trebuie să se bazeze întru totul pe puterea nemărginită a lui Dumnezeu.
Niciun fel de conformare exterioară nu poate lua locul credinței simple și al renunțării totale la sine. Noi nu putem decât să fim de acord ca Domnul Hristos să îndeplinească această lucrare. Prin urmare, rugăciunea sufletului nostru va fi: Doamne, ia-mi inima, pentru că eu nu Ți-o pot da! Ea este proprietatea Ta. Păstreaz-o Tu curată, căci eu nu o pot păstra pentru Tine. Mântuiește-mă în ciuda mea însumi, în ciuda firii mele slabe și necreștinești! Modelează-mă, șlefuiește-mă, înalță-mă într-o atmosferă curată și sfântă, în care curentul bogat al dragostei Tale să poată să străbată sufletul meu!
Această renunțare la sine nu trebuie să aibă loc doar la începutul vieții de creștin. Ea trebuie înnoită la fiecare pas pe calea spre cer. Toate faptele noastre bune depind de o putere care se află în afara noastră. De aceea avem nevoie de o căutare neîncetată a inimii după Dumnezeu, de o mărturisire continuă, serioasă și zdrobitoare a păcatului și de umilirea sufletului înaintea Lui. Numai printr-o continuă renunțare la sine și o dependență permanentă de Domnul Hristos, vom putea fi siguri în umblarea noastră. – Asemenea lui Hristos, p. 260 (3 septembrie)

Neprihănirea este ascultarea de Lege. Legea cere neprihănirea, iar cel păcătos îi datorează Legii lucrul acesta, dar este incapabil să îl îndeplinească. Singura cale prin care poate să ajungă la neprihănire este credinţa. Prin credinţă, el poate să aducă înaintea lui Dumnezeu meritele lui Hristos, iar Domnul pune ascultarea Fiului Său în contul celui păcătos. Neprihănirea lui Hristos este primită în locul greşelii omului, iar Dumnezeu primeşte sufletul încrezător şi pocăit, îl iartă, îl îndreptăţeşte şi îl tratează ca şi când ar fi neprihănit şi îl iubeşte aşa cum Îl iubeşte pe Fiul Său. Acesta este modul în care credinţa este socotită ca neprihănire, iar sufletul iertat înaintează din har în har şi de la lumină la o lumină mai mare.
Atingerea credinței ne deschide vistieria divină a puterii și a înțelepciunii și, așa, prin instrumente create din țărâna pământului, Dumnezeu Își aduce la îndeplinire minunile harului Său. Această credință vie este marea noastră nevoie astăzi. Trebuie să știm că Isus este cu adevărat al nostru, că Duhul Său ne curățește și ne sfințește inima. Dacă urmașii lui Hristos ar avea credință curată, blândețe și iubire, ce lucrare minunată ar putea să facă ei! Ce roade s-ar vedea pentru slava lui Dumnezeu! – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 265 (14 septembrie)

Miercuri, 16 iunie: Credința lui Avraam (II)

Trebuie să învățăm în şcoala lui Hristos. Numai neprihănirea Sa poate să ne dea dreptul de a primi toate binecuvântările legământului harului. Am dorit şi am încercat mult să obţinem binecuvântările acestea, dar nu le-am primit, pentru că am cultivat ideea că am fi în stare să facem noi înșine ceva care să ne facă vrednici de ele. Noi am privit tot la noi şi nu am crezut cu adevărat că Domnul Isus este un Mântuitor viu. Să nu credem că talentul şi meritele noastre ne vor mântui. Singura noastră nădejde de mântuire este harul lui Hristos. – Solii alese, cartea 1, p. 351

Faptele nu vor cumpăra pentru noi intrarea în cer. Unica mare jertfă care a fost adusă este suficientă pentru toţi cei ce cred. Dragostea lui Dumnezeu îl va însufleţi pe cel credincios, inspirându-i o viaţă nouă. Acela care bea din apa izvorului vieţii va fi umplut cu vinul cel nou al Împărăţiei. Credinţa în Hristos va fi mijlocul prin care cel credincios va fi condus de un spirit şi de un motiv potrivit, iar la acela care priveşte la Isus, Autorul şi Desăvârşitorul credinţei lui, se vor vedea toată bunătatea şi gândul Cerului. Priviţi la Dumnezeu, nu la oameni! Dumnezeu este Tatăl vostru ceresc, care are bunăvoinţa de a purta cu răbdare toate neputinţele voastre, de a le ierta şi de a le vindeca. – „Christ the Center of the Message”, The Advent Review and Sabbath Herald, March 20, 1894

Hristos a venit din curţile de slavă în această lume murdară de păcat şi S-a umilit luând asupra Sa natura omenească. S-a identificat cu slăbiciunile noastre şi a fost ispitit în toate privinţele cum suntem şi noi. Aici, pe pământ, Hristos Şi-a desăvârşit un caracter neprihănit nu pentru El, deoarece caracterul Său era curat şi fără pată, ci pentru omul căzut. Acest caracter al Său i-l oferă omului, dacă acesta vrea să-l primească. Prin pocăinţa de păcat, prin credinţa în Hristos şi prin ascultare de Legea desăvârşită a lui Dumnezeu, păcătosului îi este atribuită neprihănirea lui Hristos. Aceasta devine neprihănirea lui, iar numele îi este trecut în cartea vieţii Mielului. El devine un copil al lui Dumnezeu, un membru al familiei regale. – Mărturii, vol. 3, p. 371

Ideea că neprihănirea lui Hristos ne este atribuită ca un dar primit fără plată de la Dumnezeu, și nu datorită vreunui merit al nostru, este o idee prețioasă. Vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului nu vrea ca acest adevăr să fie prezentat cu claritate, deoarece știe că, dacă oamenii l-ar accepta pe deplin, puterea lui ar fi distrusă. Dacă Satana poate influența mintea acelora care se declară a fi copiii lui Dumnezeu într-o asemenea măsură, încât să fie cuprinsă de îndoială, necredință și întuneric, el îi poate birui prin ispită.
… Oamenii lui Dumnezeu trebuie să aibă acea credință care se bazează pe puterea divină, „căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8). – Slujitorii Evangheliei, p. 161

Joi, 17 iunie: Să ne bizuim pe făgăduințe

Există o dovadă la îndemâna tuturor – atât a celor care au primit cea mai înaltă educație, cât și a celor mai neînvățați –, și anume cea a experienței. Dumnezeu ne invită să experimentăm personal realitatea Cuvântului Său, adevărul promisiunilor Sale. El ne îndeamnă „să gustăm și să vedem ce bun este Domnul“ (Psalmii 34:8). În loc să depindem de cuvântul altora, noi trebuie să gustăm noi înșine. El declară: „Cereți și veți căpăta” (Ioan 16:24). Promisiunile Sale vor fi împlinite. Ele n-au dat greș niciodată și niciodată nu vor putea eșua. În plus, pe măsură ce ne apropiem de Isus și ne bucurăm de plinătatea iubirii Sale, îndoiala și întunericul vor dispărea în lumina prezenței Lui. – Calea către Hristos, p. 111

Mântuitorul nostru a răscumpărat omenirea prin umilirea cea mai mare. El ne arată singura cale care va conduce la poarta cea strâmtă, care se deschide spre calea îngustă la capătul căreia se află pășuni largi și plăcute. El a trasat fiecare pas pe această cale și, pentru ca nimeni să nu greșească, El ne spune exact ce trebuie să facem: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară” (Matei 11:29,30). Acesta este singurul mod în care pot fi salvați păcătoșii. Știind că niciun om nu poate să asculte de această poruncă prin puterea sa, Hristos ne spune să nu ne temem și să nu ne îngrijorăm, ci să ne amintim că, dacă venim la El și ne încredem în puterea Lui, El va face aceasta pentru noi. Isus ne spune că, dacă ne înjugăm alături de El, Răscumpărătorul nostru, El va fi puterea și eficiența noastră.
Binecuvântările legate de invitația lui Hristos pot fi înțelese numai de aceia care iau jugul Său, doar ei se bucură de ele. Acceptând invitația Sa, nu vei mai simți simpatie și plăcere pentru lucrurile acestei lumi, ci pentru binecuvântarea unei legături strânse de părtășie cu Dumnezeu. Venind la Hristos, tu îți legi interesele de interesele Lui. – In Heavenly Places, p. 53

„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze” (Luca 9:23). Aceasta este dovada uceniciei. Dacă membrii bisericii ar fi împlinitori ai Cuvântului, după cum au făgăduit solemn atunci când au primit botezul, i-ar iubi pe frații lor și ar căuta mereu unirea și armonia.
Aceia care cred în Hristos și umblă smeriți împreună cu El, care caută să vadă ce pot face pentru a aduce binecuvântare și a întări sufletele altora, conlucrează cu îngerii care le slujesc celor ce vor moșteni mântuirea. Isus le dă har, înțelepciune și neprihănire, făcându-i să fie o binecuvântare pentru toți cei cu care vin în contact. Cu cât sunt mai smeriți în ochii lor, cu atât mai multă binecuvântare primesc de la Dumnezeu, pentru că primirea binecuvântărilor nu îi face să se mândrească. Ei folosesc bine aceste binecuvântări, pentru că ei primesc pentru a da. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 356 (13 decembrie)

Vineri, 18 iunie

Pentru studiu suplimentar:
Slujitorii Evangheliei, cap. „Calea spre Hristos”.