Comentarii inspirate (st. 11)

SANCTUARUL NOULUI LEGĂMÂNT

Sabat după-amiază, 5 iunie

Scripturile răspund clar la întrebarea: „Ce este sanctuarul?”. Cuvântul sanctuar, aşa cum este el folosit în Biblie, se referă mai întâi la cortul construit de Moise, ca o imitaţie a lucrurilor cereşti, iar în al doilea rând, la „adevăratul cort” (Evrei 8:2) din ceruri, către care arăta sanctuarul pământesc. La moartea lui Hristos, slujbele simbolice au luat sfârşit. „Adevăratul cort” din cer este sanctuarul noului legământ. Deoarece profeţia din Daniel 8:14 se împlineşte în această eră creştină, sanctuarul la care se referă ea trebuie să fie sanctuarul noului legământ. La încheierea celor două mii trei sute de zile, în anul 1844, pe pământ nu mai exista de multe secole niciun sanctuar. Astfel, profeţia: „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi, apoi Sfântul Locaş va fi curăţit” se referă indiscutabil la sanctuarul din ceruri. – Tragedia veacurilor, p. 417

Chiar în fața chivotului, dar despărțit de perdea, era altarul de aur al tămâierii. Focul de pe altar a fost aprins de Domnul și era păstrat cu sfințenie, fiind întreținut de tămâia sfântă care umplea sanctuarul zi și noapte cu norul ei de fum înmiresmat. Parfumul ei se răspândea până la o distanță de câțiva kilometri în jurul tabernaculului. Când aducea tămâia înaintea Domnului, preotul privea spre tronul harului. Deși nu putea să-l vadă, el știa că se află acolo și, în timp ce fumul de tămâie se înălța ca un nor, slava lui Dumnezeu cobora peste tronul harului și umplea Locul Preasfânt, fiind vizibilă și în Locul Sfânt. Adesea, slava umplea ambele încăperi într-o asemenea măsură, încât preotul nu mai era în stare să oficieze slujba și era nevoit să stea la intrarea tabernaculului.
Preotul din Locul Sfânt, care își trimitea rugăciunea prin credință spre tronul harului, pe care nu putea să-l vadă, îi reprezintă pe cei din poporul lui Dumnezeu care își trimit rugăciunile spre Hristos, care Se află înaintea tronului harului din sanctuarul ceresc. Ei nu pot să-L vadă pe Mijlocitorul lor cu ochii naturali, dar, cu ochii credinței, ei Îl văd pe Domnul Hristos stând înaintea tronului harului și își îndreaptă spre El rugăciunile lor, cerând cu încredere binecuvântările mijlocirii Sale. – Istoria mântuirii, pp. 154–155

Luând asupra Sa natura omenească, Hristos a venit să fie una cu omenirea şi, în acelaşi timp, să Îl descopere pe Tatăl nostru ceresc fiinţelor omeneşti păcătoase. El a fost în toate privinţele asemenea fraţilor Săi. S-a făcut trup, exact aşa cum suntem noi. I-a fost foame şi sete şi a fost obosit. A fost susţinut prin hrană şi S-a refăcut prin somn. S-a făcut părtaş la soarta oamenilor şi totuşi a fost Fiul fără pată al lui Dumnezeu. A fost străin şi călător pe pământ; în lume, dar nu din lume; ispitit şi încercat cum sunt ispitiţi şi încercaţi oamenii de azi, şi totuşi a trăit o viaţă fără păcat.
Blând, plin de compasiune, milostiv, gândindu-Se mereu la ceilalţi, El a reprezentat caracterul lui Dumnezeu şi a fost mereu angajat în slujirea lui Dumnezeu şi a omului.
„Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr” (vers. 14). – Mărturii, vol. 8, p. 286

Duminică, 6 iunie: Relațiile

Dumnezeu i-a poruncit lui Moise pentru Israel: „Să-Mi facă un Locaș Sfânt și Eu voi locui în mijlocul lor” (Exodul 25:8) și El a locuit în sanctuar, în mijlocul poporului Său. În tot timpul călătoriei lor obositoare prin pustiu, simbolul prezenței Sale a fost cu ei. Tot așa Hristos Și-a așezat sălașul în mijlocul taberei noastre omenești. El Și-a întins cortul alături de corturile oamenilor ca El să poată locui între noi și să ne familiarizeze cu caracterul și viața Sa divină. „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14).
De când Isus a venit să locuiască împreună cu noi, știm că Dumnezeu cunoaște încercările noastre și are compasiune pentru noi în suferințele noastre. Fiecare fiu și fiecare fiică a lui Adam pot înțelege că divinul nostru Creator este prietenul păcătoșilor. Deoarece în fiecare învățătură despre har, în fiecare făgăduință a bucuriei, în fiecare acțiune a iubirii, în fiecare atracție divină prezentată în viața Mântuitorului pe pământ, noi Îl vedem pe „Dumnezeu cu noi”. – Hristos, Lumina lumii, pp. 23–24

Prin Hristos avea să fie împlinit scopul simbolizat prin tabernacul – acea clădire glorioasă, cu pereții săi de aur strălucitor care aruncau curcubeie de culoare, cu perdelele brodate cu heruvimi, cu aroma tămâii perpetuu aprinse, care ajungea în fiecare ungher, cu preoții înveșmântați într-un alb fără pată, iar, în taina adâncă din locașul cel mai din interior, deasupra tronului îndurării, între chipurile îngerilor plecați care se închinau, era slava Celui Preasfânt. În toate acestea, Dumnezeu dorea ca poporul Său să citească planul pe care-l avea în vedere pentru sufletul omenesc. – The Faith I Live By, p. 192

Dumnezeu a legat inimile noastre de El prin nenumărate semne ale iubirii Sale pe care ni le-a lăsat atât în cer, cât și pe pământ. Nu doar prin lucrurile din natură, ci și prin cele mai profunde și gingașe legături interumane pe care inimile noastre le pot experimenta, El a căutat să ni Se facă cunoscut. Totuși, acestea nu reflectă dragostea Sa decât într-o manieră imperfectă. Deși ni s-au oferit toate aceste evidențe, vrăjmașul binelui a orbit mințile oamenilor așa încât ei privesc spre Dumnezeu cu teamă, considerându-L sever și neiertător. … Tocmai pentru a îndepărta această umbră întunecată, făcând cunoscută lumii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, a venit Isus să trăiască printre oameni. …
Totuși, acest măreț sacrificiu n-a fost făcut pentru a induce în inima Tatălui dragoste pentru umanitate, nici pentru a-L motiva să ne salveze. Nu, nicidecum! „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu” (Ioan 3:16). Tatăl nu ne iubește ca urmare a impresionantului act al ispășirii, ci dimpotrivă, Tatăl ne-a asigurat ispășirea pentru că ne iubește. Prin Hristos, Tatăl a putut să-Şi reverse nețărmurita Sa iubire peste o lume căzută. „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine“ (2 Corinteni 5:19). Dumnezeu a suferit împreună cu Fiul Său. În agonia Ghetsimanilor, în moartea de pe Golgota, inima Iubirii infinite a plătit prețul răscumpărării noastre. – Calea către Hristos, pp. 10, 13

Luni, 7 iunie: Păcatul, jertfa și acceptarea

Dumnezeu Se apropie de om prin Isus Hristos, Mijlocitorul, singura cale de a ierta păcatele. Dumnezeu nu poate să ierte păcatele încălcând dreptatea, sfințenia și adevărul Său. Dar El iartă păcatele și le iartă pe deplin. Nu există păcate pe care să nu le ierte în și prin Domnul Isus Hristos. Aceasta este singura speranță a păcătosului și, dacă rămâne cu credință sinceră, el este sigur de iertare, o iertare deplină și fără plată. …

Poporul lui Dumnezeu a primit aceste lecții cu mii de ani în urmă, lecții care i-au fost repetate prin diferite simboluri și în moduri diferite, ca adevărul să-și facă lucrarea în fiecare inimă, imprimând faptul că păcatul nu poate fi îndepărtat fără vărsare de sânge. Marea lecție arătată prin sacrificarea fiecărei victime, subliniată de fiecare ceremonie, lecție dată de Dumnezeu Însuși, era că numai prin sângele lui Hristos poate fi iertat păcatul. …
Dreptatea cerea ca omul să sufere, dar Hristos era Dumnezeu, El a suferit fiind Dumnezeu. El nu avea nevoie de ispășire prin suferință pentru Sine, toată suferința Sa a fost pentru noi, iar meritele Sale și sfințenia Sa i-au fost oferite în dar omului căzut. – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 7, pp. 912– 913

La fiecare Paște și Sărbătoare a Corturilor, mii de animale erau înjunghiate și sângele lor era luat de preoți și turnat pe altar. Iudeii se obișnuiseră cu jertfa de sânge și aproape pierduseră din vedere faptul că tocmai păcatul făcea necesar să se verse sângele animalelor. Ei nu înțelegeau că acesta preînchipuia sângele Fiului iubit al lui Dumnezeu, sânge care avea să fie vărsat pentru viața lumii, și că, prin aducerea de jertfe, oamenii trebuiau să fie îndreptați către un Răscumpărător răstignit. – Hristos, Lumina lumii, p. 589

Pavel a arătat cât de strâns legase Dumnezeu serviciul jertfelor cu profețiile despre Acela care avea să fie adus „ca un miel pe care-l duci la măcelărie”. Mesia avea să-Și dea viața „ca jertfă pentru păcat”. Privind prin veacuri înainte, la scenele lucrării de ispășire realizate de Mântuitorul, profetul Isaia mărturisea că Mielul lui Dumnezeu „S-a dat pe Sine Însuși la moarte și a fost pus în numărul celor fărădelege, … a purtat păcatele multora și S-a rugat pentru cei vinovați” (Isaia 53:7,10,12).
Mântuitorul profeției avea să vină nu ca un împărat pământesc, ci ca om între oameni, pentru a trăi o viață de sărăcie și umilință și ca, în cele din urmă, să fie disprețuit, lepădat și omorât. Mântuitorul a profetizat în Scripturile Vechiului Testament că avea să Se dea pe Sine ca o jertfă în favoarea omenirii căzute, împlinind în felul acesta toate cerințele Legii care fusese călcată. În El, tipurile sistemului jertfelor aveau să se întâlnească direct cu antitipul, și moartea Sa pe cruce să dea însemnătate întregului sistem religios iudaic. – Faptele apostolilor, p. 227

Marți, 8 iunie: Substituirea

Planul pentru răscumpărarea noastră n-a fost un gând venit ulterior, un plan formulat după căderea lui Adam. A fost o descoperire a „tainei care a fost ținută ascunsă timp de veacuri” (Romani 16:25). A fost o dezvăluire a principiilor care, din veacuri veșnice, sunt temelia tronului lui Dumnezeu. De la început, Dumnezeu și Hristos au știut de apostazia lui Satana și de căderea omului prin puterea înșelătoare a celui rău. Dumnezeu nu a ordonat ca păcatul să ia ființă, dar i-a prevăzut existența și a luat măsuri ca să întâmpine această teribilă situație. Atât de mare a fost iubirea Sa pentru lume, încât S-a hotărât să Îl dea pe unicul Său Fiu, „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16). …
Acesta a fost un sacrificiu de bunăvoie. Isus ar fi putut rămâne alături de Tatăl. Ar fi putut păstra gloria cerească și închinarea îngerilor. Dar El a ales să dea sceptrul înapoi, în mâinile Tatălui, și să coboare de pe tronul universului ca să le poată aduce lumină celor cuprinși de întuneric și viață celor ce pier. – Hristos, Lumina lumii, p. 22

Isus a privit animalele nevinovate aduse pentru jertfă și a văzut că iudeii făcuseră din marile lor adunări scene pentru vărsare de sânge și cruzime. În locul unei umilite pocăințe de păcat, ei înmulțiseră jertfirea de animale, ca și cum Dumnezeu ar fi putut să fie onorat printr-o slujire nemiloasă. Preoții și conducătorii își împietriseră inimile prin egoism și avariție. Chiar simbolurile care arătau către Mielul lui Dumnezeu ajunseseră pentru ei un mijloc de câștig. În felul acesta, în ochii oamenilor, sfințenia serviciului de jertfă fusese în mare parte distrusă. Indignarea lui Isus fusese stârnită; El știa că sângele Său, care foarte curând trebuia să fie vărsat pentru păcatele oamenilor, urma să fie tot atât de puțin apreciat de preoți și bătrâni ca sângele animalelor pe care ei îl făceau să curgă necontenit. – Hristos, Lumina lumii, p. 590

Dându-Și viața pentru viața lumii, Hristos a făcut un pod peste prăpastia creată de păcat, unind acest pământ blestemat prin păcat cu universul cerului și făcându-l astfel o parte din el. Dumnezeu a ales această lume să fie scena lucrărilor pline de putere ale harului Său. În timp ce sentința de condamnare atârna deasupra ei, din cauza răzvrătirii locuitorilor ei, în timp ce norii mâniei se adunau din cauza călcării Legii lui Dumnezeu, un glas tainic s-a auzit din cer: „Iată-Mă că vin … să fac voia Ta, Dumnezeule” (Psalmii 40:7,8). Înlocuitorul și siguranța noastră a venit din cer declarând că a adus cu Sine marele și neprețuitul dar al vieții veșnice. Tuturor acelora care se vor întoarce la ascultare de Legea lui Dumnezeu le este oferită iertarea. …
Domnul Isus Își trimite acum mesajul Său către o lume căzută. El se bucură să ia un material pentru care, în aparență, nu există nicio speranță, pe aceia prin care a lucrat Satana, și să facă din ei supuși ai harului Său. El Se bucură să îi scape de mânia care este gata să vină asupra celui neascultător. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 84 (16 martie)

Miercuri, 9 iunie: Marele-Preot al noului legământ

Hristos este Mijlocitorul nostru şi Marele-Preot care oficiază în prezenţa Tatălui. El i-a fost prezentat lui Ioan ca un Miel care a fost înjunghiat şi al Cărui sânge a curs în favoarea păcătosului. Când Legea lui Dumnezeu este prezentată înaintea păcătosului, arătându-i adâncimea păcatului său, imediat trebuie să i se îndrepte atenţia către Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. El trebuie învăţat să se pocăiască faţă de Dumnezeu şi să aibă credinţă în Domnul nostru Isus Hristos. În felul acesta, lucrarea reprezentantului lui Hristos va fi în armonie cu lucrarea Domnului Său din sanctuarul ceresc. – Mărturii, vol. 4, p. 395

Hristos a luat asupra Sa natura omenească şi Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru ca omul, ajungând părtaş naturii divine, să poată avea viaţa veşnică. Domnul Hristos nu a fost doar jertfa, ci a fost şi Preotul care a adus jertfa. „Pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii” (Ioan 6:51). El a fost nevinovat. El S-a dat pe Sine în schimbul oamenilor care s-au vândut lui Satana prin călcarea Legii lui Dumnezeu – viaţa Sa, pentru viaţa familiei omeneşti care, ca urmare, a ajuns proprietatea Sa răscumpărată.
„Tatăl Mă iubeşte”, spune Hristos, „pentru că Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10:17,18). – Solii alese, cartea 3, p. 141

După cum, în serviciul preînchipuitor, marele-preot dezbrăca haina pontificală și slujea în veșmântul alb de in al preotului de rând, tot astfel Hristos Și-a dezbrăcat hainele Sale împărătești, S-a îmbrăcat cu haina naturii omenești și a oferit sacrificiul, El Însuși fiind și preot, și victimă. Așa cum marele-preot, după ce-și îndeplinea slujba în Sfânta Sfintelor, ieșea înaintea întregii adunări care îl aștepta, îmbrăcat în hainele sale pontificale, tot la fel Hristos va veni a doua oară îmbrăcat în cele mai albe haine, de un alb cum „niciun înălbitor de pe pământ nu poate da” (Marcu 9:3). El va veni în slava Sa și în slava Tatălui Său și, în drumul Său, va fi însoțit de toată oastea îngerilor.
În felul acesta, va fi împlinită făgăduința dată de Hristos ucenicilor Săi: „Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine” (Ioan 14:3). El îi va încununa cu slavă, cinste și nemurire pe cei care L-au iubit și L-au așteptat. Morții cei drepți vor ieși din morminte și aceia care vor fi în viață vor fi răpiți împreună cu ei pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh. Ei vor auzi glasul lui Isus, mai dulce decât orice muzică ce a ajuns vreodată la urechea vreunui muritor, zicându-le: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți Împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Matei 25:34). – Faptele apostolilor, pp. 33–34

Joi, 10 iunie: Lucrarea din ceruri

După înălţarea Sa, Mântuitorul nostru Şi-a început lucrarea de Mare-Preot. Pavel spune: „Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9:24).
Pe tot parcursul anului, slujba îndeplinită de preot în prima încăpere a Sanctuarului, „dincolo de perdeaua” care constituia uşa şi care despărţea Locul Sfânt de curte, reprezintă activitatea de slujire pe care a început-o Hristos la înălţarea Sa. Rolul preotului în cadrul ceremoniilor zilnice era acela de a prezenta înaintea lui Dumnezeu sângele jertfei pentru păcat, precum şi tămâia al cărei fum se înălţa purtând rugăciunile lui Israel. Tot astfel mijloceşte şi Hristos cu sângele Său înaintea Tatălui în favoarea păcătoşilor şi Îi prezintă, împreună cu parfumul preţios al propriei Sale neprihăniri, rugăciunile credincioşilor pocăiţi. Aceasta era slujba care se îndeplinea în prima încăpere a Sanctuarului din ceruri. – Tragedia veacurilor, p. 420

Mijlocirea lui Hristos în favoarea noastră constă în prezentarea meritelor Sale divine – El S-a oferit să ne fie Înlocuitor și Chezaș înaintea Tatălui, pentru că El S-a înălțat la cer ca să facă ispășire pentru păcatele noastre. „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4:10). „De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7:25) – Asemenea lui Hristos, p. 75 (2 martie)

În mijlocirea Sa ca Avocat al nostru, Hristos nu are nevoie de meritele vreunui om sau de mijlocirea vreunui om. Hristos este singurul purtător de păcate, singura jertfă pentru păcat. Doar Lui trebuie să ne rugăm și să-I mărturisim păcatele, Aceluia care a intrat o dată pentru totdeauna în Locașul Sfânt.
Hristos L-a reprezentat pe Tatăl înaintea lumii și acum îi reprezintă înaintea Tatălui pe cei aleși ai Săi în care El a refăcut chipul moral al lui Dumnezeu. Ei sunt moștenirea Sa. Niciun preot sau om al bisericii nu Îl poate descoperi pe Tatăl vreunui fiu sau vreunei fiice a lui Adam. Oamenii au un singur Avocat, un singur Mijlocitor care poate să ierte păcatele. Nu ar trebui să fie inimile noastre pline de recunoștință față de Acela care L-a dat pe Domnul Isus să fie jertfa de ispășire pentru păcatele noastre? Gândiți-vă serios la iubirea pe care a manifestat-o Tatăl față de noi, iubire pe care a arătat-o clar față de noi. Nu putem să măsurăm iubirea aceasta. Nu există măsură pentru ea. Nu putem decât să arătăm spre Calvar, la Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii. Putem noi să înțelegem și să măsurăm cumva infinitul? – That I May Know Him, p. 73.