Isus, Marele Învățător

Sabat după-amiază, 24 octombrie

Din zilele veșniciei, Domnul Isus Hristos era una cu Tatăl; El era „chipul lui Dumnezeu”, chipul măreţiei și maiestăţii Sale, „strălucirea slavei Lui”. Și tocmai pentru a manifesta această slavă a venit El în lumea noastră. El a venit pe acest pământ întunecat de păcat pentru a ne descoperi lumina iubirii lui Dumnezeu, pentru a fi „Dumnezeu cu noi”. De aceea, despre El s-a profetizat că „Îi vor pune numele Emanuel”.
Venind să locuiască aici, cu noi, Isus avea să-L descopere pe Dumnezeu atât oamenilor, cât și îngerilor. El era Cuvântul lui Dumnezeu, gândul lui Dumnezeu făcut să se audă. În rugăciunea pentru ucenicii Săi, El spunea: „Le-am făcut cunoscut Numele Tău” – „plin de îndurare și milostiv, îndelung răbdător, plin de bunătate și adevăr” – „ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu în ei”. Dar descoperirea aceasta n-a fost dată numai copiilor Săi de pe pământ. Mica noastră lume este cartea de studiu a universului. Scopul minunat al harului lui Dumnezeu, taina iubirii răscumpărătoare, constituie subiectul pe care îngerii doresc să-l adâncească și care va fi studiul lor de-a lungul veacurilor nesfârșite. – Hristos, Lumina lumii, p. 19

În tot ce făcea, Hristos conlucra cu Tatăl Său. Întotdeauna El avusese grijă să dea dovadă că nu lucrează independent. El săvârșise minunile prin credinţă și rugăciune. Hristos dorea ca toţi să cunoască legătura Sa cu Tatăl. „Tată”, a spus El, „Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Știam că totdeauna Mă asculţi, dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejurul Meu, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” Aici trebuia să se dea poporului și ucenicilor cea mai convingătoare dovadă cu privire la legătura care există între Hristos și Dumnezeu. Trebuia să li se arate că susţinerile lui Hristos nu erau false. – Hristos, Lumina lumii, p. 536

Lucrarea scumpului Fiu al lui Dumnezeu de a uni cele create cu Cel veșnic, finitul cu Infinitul, prin persoana Sa divină, este un subiect care ar putea să ne ocupe gândurile o viață întreagă. Această lucrare a lui Hristos trebuia să întărească statornicia și loialitatea ființelor din lumile necăzute în păcat și să salveze ce era pierdut în această lume. El a deschis o cale pentru ca oamenii răzvrătiți să se întoarcă la supunerea față de Dumnezeu, în timp ce, prin același act, a instaurat o protecție pentru cei ce erau deja curați astfel ca să nu ajungă atinși de păcat. – Solii pentru tineret, pp. 253–254

Luând natura umană asupra Sa, Hristos a venit să fie una cu omenirea și, în același timp, să-L descopere pe Tatăl nostru ceresc ființelor omenești păcătoase. Acela care a fost în prezența Tatălui de la început, care era chipul perfect al Dumnezeului nevăzut, era singurul capabil să descopere omenirii caracterul Dumnezeirii. … Blând, milos, înțelegător, mereu atent față de ceilalți, El a reprezentat caracterul lui Dumnezeu și a fost neîncetat angajat în lucrarea de a sluji lui Dumnezeu și oamenilor. – Divina vindecare, pp. 422–423

Duminică, 25 octombrie: Chipul Tatălui (I)

Celor care Îl primesc, El [Hristos] le dă puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu, pentru ca, la sfârșit, Dumnezeu să-i poată primi ca fiind ai Săi și să locuiască împreună cu El toată veșnicia. Dacă Îi sunt credincioși lui Dumnezeu în această viață, ei vor vedea la sfârșit „Fața Lui și Numele Lui va fi pe frunțile lor” (Apocalipsa 22:4). Și care să fie fericirea cerului, dacă nu aceea de a-L vedea pe Dumnezeu? Și ce bucurie mai mare ar putea avea păcătosul mântuit prin harul lui Hristos, dacă nu aceea de a privi la fața lui Dumnezeu și a-L cunoaște ca Tată?
Scripturile arată lămurit legătura dintre Dumnezeu Tatăl și Hristos și scot la iveală la fel de clar personalitatea și individualitatea fiecăruia. …
Individualitatea Tatălui și cea a Fiului și, de asemenea, unitatea care există între ele sunt prezentate în capitolul șaptesprezece din Ioan, în rugăciunea lui Hristos pentru ucenicii Săi…
Unitatea care există între Hristos și ucenicii Săi nu anulează individualitatea vreunuia dintre ei. Ei sunt una în scopuri, gândire, caracter, dar nu ca persoană. În acest fel sunt una Dumnezeu și Hristos. – Divina vindecare, pp. 421–422

„Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu ca nişte copii preaiubiţi.” Creştinii trebuie să fie asemenea lui Hristos. Ei trebuie să aibă acelaşi spirit, să exercite aceeaşi influenţă şi să aibă aceeaşi desăvârşire morală ca El. Cei idolatri şi cu inima coruptă trebuie să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu. Cei care sunt mândri şi plini de îndreptăţire de sine trebuie să se umilească şi să devină blânzi şi smeriţi cu inima. Cei lumeşti trebuie să-şi desprindă cârceii inimii de gunoiul lumii, în jurul căruia se agaţă, şi să-i înfăşoare în jurul lui Dumnezeu; ei trebuie să devină spirituali. Cei necinstiţi şi nedemni de încredere trebuie să devină corecţi şi cinstiţi. Cei ambiţioşi şi lacomi trebuie să se ascundă în Isus şi să caute slava Sa, nu pe a lor. Ei trebuie să-şi dispreţuiască propria sfinţenie şi să-şi strângă comori în cer. Cei care nu se roagă trebuie să simtă că au nevoie atât de rugăciunea în familie, cât şi de rugăciunea tainică, personală, şi să-şi înalţe cererile spre Dumnezeu cu o mare stăruinţă.
Ca slujitori ai adevăratului şi viului Dumnezeu, noi trebuie să aducem roade potrivit cu lumina şi cu privilegiile de care ne bucurăm. – Mărturii, vol. 5, pp. 249–250

Întunericul acoperă pământul și negură mare, popoarele, deci cu câtă ardoare ar trebui să dorim prezența Învățătorului divin, care să ne conducă pe calea adevărului și a neprihănirii! Dumnezeu deja le-a vorbit oamenilor în timpuri diferite, în locuri diferite și în multe feluri, totuși lumea știe din ce în ce mai puțin despre El. Noi trebuie să vorbim mai apăsat și mai insistent când prezentăm adevărul, ca să le aducem oamenilor cunoașterea de Dumnezeu. Linia de demarcație dintre creștini și cei lumești trebuie să fie mai clară. Printre noi, Biblia trebuie să aibă mult mai mare importanță și trebuie să studiem cu atenție și sârguință, cu eforturi dureroase pentru a descoperi comoara ascunsă. Cuvintele înțelepte ale oamenilor și doctrinele care duc în rătăcire susținute totuși de aceia care se proclamă interpreți ai Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să fie discreditate, pentru că ele sunt plănuite să acopere adevărul. – That I May Know Him, p. 343

Luni, 26 octombrie: Chipul Tatălui (II)

În învățătura dată de Domnul Hristos prin parabole se observă același principiu care s-a evidențiat în întreaga Sa misiune în lume. Pentru ca noi să putem cunoaște îndeaproape caracterul și viața Sa divină, Domnul Hristos a luat natura noastră și a trăit printre noi ca om. Divinitatea S-a descoperit în natură umană, slava nevăzută, în formă omenească vizibilă. Astfel, oamenii au putut învăța despre lucruri necunoscute, prin intermediul celor cunoscute. Lucrurile cerești au fost descoperite prin intermediul celor de pe pământ. Dumnezeu S-a descoperit devenind asemenea oamenilor. Tot așa a fost și în învățătura Domnului Hristos: lucrurile necunoscute au fost ilustrate prin cele cunoscute şi adevărurile divine, prin lucrurile de pe pământ cu care oamenii erau mai familiarizați. – Parabolele Domnului Hristos, p. 17

Dacă Domnul Hristos ar fi venit în slava Sa de Dumnezeu, oamenii nu ar fi putut să Îl privească. Contrastul ar fi fost prea dureros, slava ar fi fost peste puterile lor de a cuprinde. Omenirea nu putuse suporta prezența unui înger din cer, curat și strălucitor, totuși Hristos nu a luat asupra Sa natura îngerilor, ci a venit asemenea unui om. Când privim la El, noi Îl vedem pe Dumnezeul nevăzut care Și-a îmbrăcat divinitatea cu natura noastră, omenească, pentru ca prin aceasta să poată revărsa o slavă care să fie accesibilă omului și ochii noștri să fie făcuți în stare să rămână ațintiți asupra Lui fără să fim nimiciți de strălucirea Sa. Noi privim la Dumnezeu prin Hristos, Creatorul și Răscumpărătorul nostru. Este privilegiul nostru să Îl contemplăm pe Isus prin credință și să vedem cum stă între omenire și tronul Celui Veșnic. El este Avocatul nostru, cel care prezintă înaintea lui Dumnezeu rugăciunile și darurile noastre ca pe o jertfă duhovnicească. Domnul Isus este marea jertfă fără pată adusă ca ispășire și, prin meritele Sale, Dumnezeu și omul pot fi din nou împreună. – That I May Know Him, p. 25

De prea multe ori Îl întristăm pe Domnul Isus prin necredința noastră. Credința noastră este mioapă și permitem ca încercările să scoată la iveală tendințele noastre moștenite și cultivate de a face răul. Când ajungem în situații nefavorabile Îl dezonorăm pe Dumnezeu prin cârtirile și nemulțumirile noastre. Dimpotrivă, noi ar trebui să arătăm că am învățat în școala lui Hristos, oferindu-le ajutor celor care sunt într-o situație mai rea decât noi, celor care caută lumina, dar care nu pot să o găsească. Aceștia au o nevoie specială de compasiune din partea noastră, dar, în loc să încercăm să îi ridicăm, trecem pe partea cealaltă a drumului, absorbiți de preocupările sau de încercările noastre. Chiar dacă nu ne manifestăm necredința în mod fățiș, noi arătăm totuși un spirit de nemulțumire.
„Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Hristos a dovedit că este Mântuitorul nostru, care ne însoțește pretutindeni. El știe totul despre circumstanțele în care ne aflăm și atunci, în ceasul încercării, nu putem să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea Duhul Său cel Sfânt, ca să ne aducă în minte multele dovezi ale puterii Sale care a lucrat în favoarea noastră? Nu putem să credem că El este dornic că ne ajute la fel ca mai înainte? Modul în care S-a purtat cu slujitorii Săi în trecut să nu fie dat uitării, ci să fie păstrat mereu în minte, ca să ne dea putere și să ne susțină. – Asemenea lui Hristos, p. 354 (6 decembrie)

Marți, 27 octombrie: Să descoperim gândul Marelui Învățător

Prea adesea, când greșelile sunt săvârșite din nou și din nou, iar cel care greșește își mărturisește vina, cel prejudiciat își pierde răbdarea și crede că a iertat suficient. Dar Mântuitorul ne-a spus cu claritate cum să-i tratăm pe cei care greșesc: „Dacă fratele tău păcătuiește împotriva ta, mustră-l. Și, dacă-i pare rău, iartă-l” (Luca 17:3). …
Dacă frații tăi greșesc, trebuie să-i ierți. Când vin la tine să-și mărturisească greșeala, nu trebuie să spui: „Nu cred că sunt suficient de smeriţi. Nu cred că sunt sinceri în mărturisirea lor.” Ce drept ai tu să-i judeci ca și când ai putea să le cunoști inima? Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Dacă-i pare rău, iartă-l! Și, chiar dacă păcătuiește împotriva ta de șapte ori pe zi și de șapte ori se întoarce la tine și zice: «Îmi pare rău», să-l ierți” (Luca 17:3,4). Trebuie să ierți nu numai de șapte ori, ci de șaptezeci de ori câte șapte, tot atât de des de câte ori te iartă Dumnezeu pe tine. – Parabolele Domnului Hristos, p. 249

Isus le-a explicat acum ucenicilor Săi că viaţa Lui de abnegaţie era un exemplu pentru ceea ce trebuia să fie viaţa lor. Chemându-i în jurul Său, împreună cu ucenicii, pe oamenii care se apropiaseră, El a zis: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze.” Crucea era asociată cu puterea Romei. Era instrumentul celei mai crude și mai umilitoare forme de moarte. … Dar Isus le-a poruncit urmașilor Săi să-și ia crucea și să o poarte după El. … Cuvintele lui Hristos n-ar fi putut să descrie mai bine ce înseamnă o totală predare de sine. Pe toate acestea El le primise pentru binele lor. Isus nu socotise cerul un loc de dorit, atâta timp cât noi eram pierduţi. El părăsise curţile cerești pentru o viaţă de înjosire și insultă și o moarte rușinoasă. El, care era bogat în comorile nepreţuite ale cerului, S-a făcut sărac, pentru ca prin sărăcia Lui noi să putem fi îmbogăţiţi. Noi trebuie să mergem pe calea pe care a mers El. – Hristos, Lumina lumii, pp. 416–417

Pentru bucuria care-I era pusă înainte – ca să aducă multe suflete la slavă –, El a suferit crucea și a dispreţuit rușinea. Și, pe cât de neînţeles de mari au fost durerea și rușinea, cu mult mai mari sunt bucuria și slava. El privește asupra celor răscumpăraţi, înnoiţi după chipul Său, toate inimile purtând pecetea desăvârșită a divinului, toate feţele reflectând asemănarea cu Împăratul lor. El vede în ei rodul muncii sufletului Său și este mulţumit. Apoi, cu un glas care mișcă mulţimile celor drepţi și ale celor nelegiuiţi, El declară: „Iată răsplata pentru sângele Meu! Pentru aceștia am suferit, pentru ei am murit, ca să locuiască înaintea Mea în veacurile veșnice.” Iar din gura celor îmbrăcaţi în haine albe din jurul tronului se înalţă cântecul de laudă: „Vrednic este Mielul care a fost junghiat să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava și lauda!” (Apocalipsa 5:12). – Tragedia veacurilor, p. 671

Miercuri, 28 octombrie: Marele Învățător și împăcarea

Domnul Hristos a suferit pentru ca, prin credința în El, păcatele noastre să poată fi iertate. El a devenit înlocuitorul și siguranța omului, luând El Însuși asupra Lui pedeapsa, deși nu o merita nicidecum, pentru ca noi, care o meritam, să putem fi liberi și din nou credincioși lui Dumnezeu prin meritele Mântuitorului nostru răstignit și înviat. El este singura noastră speranță de mântuire. Prin sacrificiul Său, noi, care suntem acum puși la probă, suntem prizonieri ai speranței. Noi trebuie să arătăm universului întreg, lumii căzute și lumilor necăzute, că există iertare la Dumnezeu, că, prin harul, Său noi putem fi împăcați cu Dumnezeu. Omul se pocăiește, ajunge smerit cu inima, crede în Hristos ca jertfă de ispășire pentru el și ajunge în pace cu Dumnezeu.
Ar trebui să mulțumim în toate zilele vieții noastre pentru că Domnul a rostit aceste cuvinte: „Căci așa vorbește Cel Preaînalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt. Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia 57:15). Împăcarea lui Dumnezeu cu omul și a omului cu Dumnezeu este sigură atunci când sunt îndeplinite anumite condiții. Domnul spune: „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit; Dumnezeule, Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și mâhnită.” … Deși El este Acela care restaurează omenirea căzută, totuși El „socotește numărul stelelor și le dă nume la toate. Mare este Domnul nostru și puternic prin tăria Lui, priceperea Lui este fără margini. Domnul sprijine pe cei nenorociți și doboară pe cei răi la pământ. Cântați Domnului cu mulțumiri, lăudați pe Dumnezeul nostru cu harpa! … Domnul iubește pe cei ce se tem de El, pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui. Laudă pe Domnul, Ierusalime, laudă pe Dumnezeul tău, Sioane!” – Principiile fundamentale ale educației creștine, pp. 370–371

Acela care a poruncit să lumineze lumina în întuneric revarsă lumină în mintea fiecăruia care vrea cu adevărat să privească la El, să-L iubească mai mult decât orice și să dovedească o credință și o încredere neabătute în El. Lumina Lui luminează încăperile minții și templul sufletului. Inima este umplută atunci cu lumina cunoștinței slavei care strălucește de pe fața lui Isus Hristos. Și, împreună cu această lumină, vine și discernământul spiritual. …
Cu cât un om are o legătură mai strânsă cu Isus Hristos cu atât va fi mai atent cu semenii săi și îi va trata cu respect, politețe și dreptate. El a învățat de la Hristos și urmează pilda Lui în cuvânt și faptă. Prin credință, el este unit cu Hristos. „Noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3:9). – Astăzi cu Dumnezeu, p. 135 (6 mai)

Joi, 29 octombrie: Primii elevi al Marelui Învățător

Deodată, cerurile sunt luminate cu o strălucire care îi sperie pe păstori. Ei nu înțeleg motivul acestei desfășurări de slavă. La început, ei nu discern miriadele de îngeri care sunt strânși în ceruri. Strălucirea și gloria care vine de la oastea cerească luminează și umple de slavă întreaga câmpie. În vreme ce păstorii sunt îngroziți de măreția gloriei lui Dumnezeu, îngerul care conduce acea mulțime le liniștește temerile descoperindu-li-se și spunându-le: „Nu vă temeți…” Iar când temerile lor s-au risipit, bucuria ia locul uimirii și spaimei. La început, ei nu au putut suporta strălucirea gloriei care însoțea oastea cerească și care s-a revărsat brusc asupra lor. Numai un înger apare înaintea privirii păstorilor veghetori ca să le risipească temerile și să le facă apoi cunoscută misiunea lor. Pe măsură ce lumina îngerului îi înconjoară, slava rămâne peste ei și ei sunt împuterniciți să suporte lumina și mai mare și slava de care sunt însoțite miriadele de îngeri cerești. – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 5, p. 1115

Nu numai pe dealurile Iudeei, nu numai printre păstorii umili au găsit îngerii așteptători ai venirii lui Mesia. Și în ţările păgâne erau unii care Îl așteptau – erau oameni înţelepţi, bogaţi și nobili, filozofi ai Orientului. Cercetători ai naturii, magii Îl văzuseră pe Dumnezeu în lucrarea mâinilor Sale. Din Scripturile evreilor, ei înţeleseseră că o stea avea să se ridice din Iacov și, cu o dorinţă sinceră, așteptau venirea Sa, care urma să fie nu numai „mângâierea lui Israel”, ci și o „Lumină care să lumineze neamurile”, „pentru mântuire, până la marginile pământului” (Luca 2:25,32; Faptele 13:47). Ei erau căutători ai luminii și lumina de la tronul lui Dumnezeu iluminase calea pentru picioarele lor. În timp ce preoţii și rabinii din Ierusalim, păzitorii rânduiţi și exponenţii adevărului, erau învăluiţi în întuneric, steaua trimisă de Cer i-a condus pe acești străini dintre neamuri la locul nașterii Regelui de curând născut. – Tragedia veacurilor, p. 315

Venirea lui Mesia fusese vestită mai întâi în Iudeea. În Templul din Ierusalim, nașterea înainte-mergătorului îi fusese prevestită lui Zaharia pe când slujea în faţa altarului. Pe dealurile Betleemului, îngerii au vestit nașterea lui Isus. La Ierusalim, magii au venit să-L caute. În templu, Ana și Simeon au mărturisit despre dumnezeirea Lui. …
Dacă L-ar fi primit, Hristos i-ar fi onorat pe conducătorii lui Israel ca soli ai Săi, care să ducă lumii Evanghelia. Lor li s-a dat întâi ocazia de a deveni vestitori ai Împărăţiei și ai harului lui Dumnezeu. – Hristos, Lumina lumii, pp. 231–232

Vineri, 30 octombrie

Pentru studiu suplimentar:
Calea către Hristos, cap. „Pocăința”.