Comentarii inspirate (st. 2)

ORIGINEA BIBLIEI

Sabat după-amiază, 4 aprilie

Fariseii din timpul Domnului Hristos își închideau ochii ca să nu vadă și urechile, ca să nu audă. Prin urmare, adevărul nu putea ajunge la inima lor. Ei urmau să suporte pedeapsa pentru neștiința lor intenționată și pentru orbirea pe care și-au impus-o. Dar Domnul Hristos i-a învățat pe ucenicii Săi că ei trebuie să-şi deschidă mintea față de învățătură şi să fie gata să creadă. El i-a numit fericiți, deoarece ei vedeau cu ochii și auzeau cu urechile tot ce acceptau prin credință. … Numai acela care acceptă Sfintele Scripturi ca fiind glasul lui Dumnezeu care îi vorbește este un adevărat ascultător. El se cutremură la auzirea Cuvântului, deoarece pentru el Cuvântul este o realitate incontestabilă. El îşi deschide mintea şi inima ca să-l primească. Astfel de ascultători s-au dovedit a fi Corneliu și prietenii săi, care i-au spus apostolului Petru: „Acum dar, toți suntem aici înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm tot ce ți-a poruncit Domnul să ne spui” (Faptele 10:33).
Cunoașterea adevărului nu depinde atât de mult de capacitatea intelectuală, cât de sinceritatea scopului și de simplitatea și fervoarea unei credințe care se bazează pe ajutorul lui Dumnezeu. Îngerii lui Dumnezeu se apropie de toți cei care caută călăuzirea divină într-un spirit de umilință. Ei primesc Duhul Sfânt pentru a le dezvălui comorile adevărului. – Parabolele Domnului Hristos, p. 59

Biblia este vocea lui Dumnezeu care ne vorbeşte la fel de sigur ca şi cum L-am putea auzi cu urechile noastre. Cuvântul Dumnezeului celui viu nu este numai spus, ci este şi rostit. Primim noi Biblia ca pe o descoperire a lui Dumnezeu? Dacă am înţelege importanţa acestui Cuvânt, cu câtă teamă sfântă l-am deschide şi cu câtă ardoare am cerceta preceptele cuprinse în el! Citirea Scripturii şi meditaţia la cuvintele ei ar fi privite ca o audienţă la Cel Preaînalt. Cuvântul lui Dumnezeu este un mesaj al Său pentru noi, ca să ascultăm de el, un volum care ar trebui cercetat cu sârguinţă şi cu un spirit dispus să primească adevărul scris pentru avertizarea acelora peste care va veni sfârşitul. El nu trebuie să fie neglijat pentru nicio altă carte. – In Heavenly Places, p. 134

Să dedicăm mai mult timp pentru studiul Bibliei. Noi nu înțelegem Cuvântul așa cum ar trebui. Cartea Apocalipsa începe cu un îndemn de a înțelege învățătura pe care o conține. Dumnezeu declară: „Ferice de cine citește și de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii și păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape.” Când vom înțelege ce înseamnă această carte pentru noi, ca popor, în mijlocul nostru se va vedea o mare înviorare. În ciuda îndemnului care ne-a fost dat, de a cerceta și de a studia această carte, noi nu înțelegem pe deplin învățăturile ei. – Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei, p. 113

Duminică, 5 aprilie: Revelaţia divină a Bibliei

Suntem atât de recunoscători că avem cuvântul sigur al profeției, astfel că niciunul dintre noi nu trebuie să fie amăgit. Noi știm că, în vremea de acum, în lume sunt erezii și există multe fabule, dar noi vrem să știm ce este adevărat. Noi trebuie să cercetăm cu grijă, fiecare pentru sine, ca să poată dobândi această cunoștință. Nu putem ajunge la ea dintr-o simplă citire a Scripturii, ci trebuie să comparăm text cu text. Trebuie să cercetăm Scriptura pentru noi înșine, ca să nu fim duși în rătăcire și, deși mulți pot fi îndepărtați de la credință pentru că sunt tot felul de doctrine în această lume, adevărul este unul singur. Pot să vină la voi mulți și să vă spună că ei au adevărul, dar este privilegiul vostru să cercetați Scripturile pentru voi înșivă. „«La Lege și la mărturie!» Căci, dacă nu vor vorbi așa, nu vor mai răsări zorile peste poporul acesta (în engl.: dacă nu vor vorbi potrivit cu acest cuvânt, este pentru că în ei nu este lumină).” Noi trebuie să cunoaștem bine Scripturile, ca să putem să înțelegem adevăratul sens al nădejdii care este în noi. – Lift Him Up, p. 114

Scripturile nu le-au fost date oamenilor ca un lanţ de declaraţii legate una de alta, ci fragment cu fragment, de-a lungul unor generaţii succesive, după cum a considerat Dumnezeu ocazia potrivită pentru a-i impresiona pe oameni în vremuri diferite şi în locuri diferite. Oamenii au scris aşa cum au fost conduşi de Duhul Sfânt. „Mai întâi este bobocul, apoi floarea, după aceea fructul”, „întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic.” Exact aşa sunt cuvintele Bibliei pentru noi. …
Aceia a căror inimă este în armonie cu adevărul şi datoria vor cerceta Scripturile cu sufletul pregătit să primească impresiile divine. Sufletul luminat va vedea unitatea spirituală ca pe un minunat fir de aur care străbate întregul. Dar, pentru a urmări firul de aur preţios, este nevoie de răbdare, meditaţie şi rugăciune. – Solii alese, cartea 1, pp. 19–20

Cuvântul lui Dumnezeu este marea carte de educaţie, dar mulţi, deşi pretind că o respectă, pun alte cărţi înaintea ei. Raţiunea omenească este înălţată deasupra celei divine. Trebuie oare ca eu să mă exprim în mod clar şi să aduc o mărturie hotărâtă? Dacă Cuvântul lui Dumnezeu ar fi fost privit aşa cum ar fi trebuit să fie privit mereu – ca glasul lui Dumnezeu care le vorbeşte oamenilor, izvorul înţelepciunii depline, adevărul întreg şi cea mai înaltă educaţie –, copiii, tinerii şi părinţii ar fi făcut din el nu numai studiul lor, ci şi profesorul şi călăuza lor. …
Biblia este manualul şi trebuie să o studiem cu sârguinţă, nu ca pe o carte între multe alte cărţi. Ea trebuie să fie pentru noi cartea care vine în întâmpinarea nevoilor sufletului. Această carte îl va face înţelept spre mântuire pe acela care o studiază şi ascultă de ea. După cum mâncarea nu poate hrăni trupul decât dacă este mâncată şi digerată, nici Cuvântul lui Dumnezeu nu poate folosi sufletului decât dacă este primit ca învăţător de cel mai înalt grad în educaţie, deasupra tuturor produselor omeneşti şi numai dacă omul ascultă de principiile lui, pentru că el este înţelepciunea lui Dumnezeu. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 127 (28 aprilie)

Luni, 6 aprilie: Procesul inspiraţiei

Biblia este scrisă de oameni inspiraţi, dar nu constituie modul de gândire şi exprimare al lui Dumnezeu, ci al omului. Dumnezeu nu este reprezentat ca scriitor. Adesea, oamenii vor spune că o expresie sau alta nu pare să-I aparţină lui Dumnezeu. Totuşi, în Biblie, Dumnezeu nu S-a supus pe Sine verificării prin cuvinte, prin logică sau retorică. Scriitorii Bibliei au fost scribii lui Dumnezeu, dar nu instrumentul Său de scris. Priviţi la diferiţii scriitori.
Nu cuvintele Bibliei sunt inspirate, ci oamenii sunt inspiraţi. Inspiraţia nu acţionează asupra cuvintelor sau expresiilor omului, ci asupra omului însuși, care, sub influenţa Duhului Sfânt, primeşte gânduri. Dar cuvintele primesc amprenta minţii omului. Gândirea divină este împărtășită. Mintea şi voinţa divină sunt combinate cu mintea şi voinţa omului şi, prin urmare, cuvintele omului sunt cuvintele lui Dumnezeu. – Manuscript 24, 1886

Apar oameni care cred că au găsit ceva de criticat în Cuvântul lui Dumnezeu. Ei le prezintă altora criticile lor ca pe o dovadă a unei înțelepciuni superioare. Mulţi dintre oamenii aceştia sunt inteligenţi şi învățați. Ei au talent şi elocvenţă, dar toată viaţa lor nu au făcut altceva decât să tulbure minţile altora cu privire la inspiraţia Scripturilor. Aceşti oameni îi influenţează pe mulţi pentru a înțelege lucrurile aşa cum le înțeleg ei. Această lucrare este transmisă de la unul la altul, întocmai cum a plănuit Satana. Astfel, ajungem să înțelegem semnificaţia deplină a cuvintelor Domnului Hristos: „Când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” (Luca 18:8)
Fraţilor, nicio minte sau mână să nu se angajeze în criticarea Bibliei. Satana este încântat dacă faceţi lucrarea aceasta, dar nu este lucrarea pe care Domnul v-a arătat că trebuie să o faceţi. – Solii alese, cartea 1, p. 17

Mi s-a arătat că îndoielile exprimate în ceea ce priveşte corectitudinea poziţiei noastre şi inspiraţia Cuvântului lui Dumnezeu nu sunt justificate, aşa cum presupun mulţi. Aceste dificultăţi nu sunt legate atât de mult de Biblie sau de dovezile credinţei noastre, cât de propriile lor inimi. Cerinţele Cuvântului lui Dumnezeu sunt mult prea stricte pentru firea lor nesfinţită. …
Dacă pornirile inimii fireşti nu sunt ţinute sub control şi nu sunt supuse de influenţa sfinţitoare a harului lui Dumnezeu primit prin credinţă, gândurile inimii nu sunt curate şi sfinte. Condiţiile mântuirii, aşa cum sunt ele prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu, sunt raţionale, clare şi pozitive, nefiind altceva decât conformarea desăvârşită cu voinţa lui Dumnezeu şi curăţia inimii şi a vieţii. …
În aproape toate cazurile în care oamenii nu sunt convinşi pe deplin în ceea ce priveşte inspiraţia Cuvântului lui Dumnezeu, acest lucru se datorează vieţii lor nesfinţite, pe care acest Cuvânt o condamnă. … Dificultăţile şi îndoielile care tulbură inima vor fi îndepărtate din calea aceluia care trăieşte principiile curate ale adevărului. – Mărturii, vol. 1, p. 440

Marți, 7 aprilie: Cuvântul scris al lui Dumnezeu

[Dumnezeu] n-a încredințat preceptele Sale memoriei unui popor care era gata să uite cerințele Sale, ci le-a scris pe table de piatră. El dorea să îndepărteze de la israeliți orice posibilitate de a amesteca tradițiile păgâne cu preceptele Sale sfinte și de a confunda cerințele Sale cu obiceiuri sau porunci omenești. Dar nu S-a limitat numai să le dea preceptele Decalogului. Poporul dovedise că se lasă așa de ușor amăgit, încât Dumnezeu nu voia să lase nepăzită nicio ușă pe care putea veni ispita. Lui Moise i s-a poruncit să scrie atunci când Dumnezeu rostea rânduieli și legi prin care se dădeau lămuriri și amănunte în legătură cu ceea ce se cerea. Îndrumările acestea, cu privire la îndatoririle israeliților față de Dumnezeu și unul față de celălalt, precum și față de străin, erau doar principiile Celor Zece Porunci dezvoltate și redate în așa fel încât nimeni să nu poată greși. Ele aveau scopul de a apăra sfințenia Celor Zece Porunci, săpate pe tablele de piatră.
Dacă omul ar fi păzit Legea lui Dumnezeu așa cum i-a fost dată lui Adam după căderea sa, păstrată apoi de Noe și păzită de Avraam, n-ar mai fi fost nevoie de rânduiala circumciziei. Iar dacă urmașii lui Avraam ar fi păstrat legământul al cărui semn era circumcizia, n-ar fi fost niciodată duși în idolatrie și n-ar fi fost nevoie să îndure o viață de robie în Egipt; ei ar fi păstrat Legea lui Dumnezeu în minte și n-ar fi fost nevoie ca ea să fie vestită pe Sinai sau săpată pe tablele de piatră. Iar dacă poporul ar fi trăit principiile Celor Zece Porunci, n-ar mai fi fost nevoie de un plus de îndrumări date lui Moise. – Patriarhi şi profeţi, p. 364

Hristos a fost Acela care i-a poruncit apostolului să scrie ceea ce urma să-i fie descoperit. „Ce vezi, scrie într-o carte”, a poruncit El. … „Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt și cele care au să fie după ele. Taina celor șapte stele pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea și a celor șapte sfeșnice de aur: cele șapte stele sunt îngerii celor șapte biserici și cele șapte sfeșnice sunt șapte biserici” (Apocalipsa 1:11,19,20). …
Despre Hristos se spune că El umblă în mijlocul sfeșnicelor de aur. În felul acesta este simbolizată legătura Sa cu bisericile. El este într-o continuă legătură cu poporul Său. El cunoaște adevărata stare a copiilor Săi. El observă rânduiala, pioșenia, cum și predarea lor. Deși este Mare-Preot și Mijlocitor în sanctuarul de sus, El este totuși reprezentat ca umblând în sus și în jos în mijlocul bisericilor Sale de pe pământ. Cu o neobosită veghere și o neîntreruptă atenție, El urmăreşte să vadă dacă lumina vreuneia dintre santinelele Sale arde slab sau stă să se stingă. Dacă luminile sfeșnicului ar fi lăsate numai în grija omului, flacăra plăpândă s-ar micșora și s-ar stinge, însă El este adevăratul străjer al casei Domnului, adevăratul păzitor al curților templului. Grija Lui continuă și harul Său susținător sunt izvorul vieții și al luminii. – Faptele apostolilor, pp. 585–586

Miercuri, 8 aprilie: Hristos şi Scriptura

Fiul lui Dumnezeu S-a plecat ca să-l ridice pe cel căzut. Pentru aceasta, El a părăsit lumile necăzute din înălțime, pe cele nouăzeci și nouă care Îl iubeau, și a venit pe acest pământ ca să fie „străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre” (Isaia 53:5). În toate privințele, El a fost făcut asemenea fraților Săi. El a devenit trup, așa cum suntem noi. El a ştiut ce înseamnă să fii flămând, însetat și obosit. El era întărit prin hrană și reînviorat prin somn. El a fost străin și călător pe pământ – în lume, dar nu din lume; ispitit și încercat, așa cum sunt ispitiți și încercați bărbații și femeile de azi, dar viaţa Lui a fost fără păcat. Blând, milos, plin de împreună-simțire față de alții, întotdeauna atent față de ceilalți, El a reprezentat caracterul lui Dumnezeu. „Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi plin de har și de adevăr” (Ioan 1:4). – Faptele apostolilor, p. 472

A fost natura umană a Fiului Mariei schimbată în natura divină a Fiului lui Dumnezeu? Nu. Cele două naturi au fost, în mod misterios împletite într-o singură persoană – omul Isus Hristos. În El a locuit trupeşte plinătatea Dumnezeirii. Când a fost răstignit, a murit natura Sa umană. Dumnezeirea nu se stinge şi nu moare, ar fi fost imposibil. Hristos, Cel fără păcat, îi va salva pe fiecare fiu şi pe fiecare fiică a lui Adam care primesc mântuirea ce le este oferită dacă vor să devină copii ai lui Dumnezeu. Aceasta este o mare taină, o taină care nu va fi înţeleasă pe deplin în toată măreţia ei până când cei răscumpăraţi nu vor fi luaţi la cer. Doar atunci vor putea fi înţelese puterea, măreţia şi eficienţa darului oferit de Dumnezeu omului. – Comentariile Ellen G. White, în CBAZŞ, vol. 5, p. 1113

Privind necontenit la Isus cu ochii credinţei, vom fi întăriţi. Dumnezeu le va da credincioșilor Săi care flămânzesc și însetează cele mai scumpe descoperiri. Ei vor simţi că Hristos este un Mântuitor personal. Hrănindu-se din Cuvântul Lui, ei constată că este duh și viaţă. Cuvântul distruge natura firească, pământească, și dă o nouă viaţă în Isus Hristos. Duhul Sfânt vine în suflet ca un Mângâietor. Prin lucrarea de transformare a harului Său, chipul lui Dumnezeu este reprodus în ucenici; ei devin o făptură nouă. Iubirea ia locul urii și inima este refăcută după modelul divin. Aceasta înseamnă a trăi „prin orice Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. – Hristos, Lumina lumii, p. 391

Joi, 9 aprilie: Biblia înţeleasă prin credinţă

Dumnezeu a îngăduit ca un potop de lumină să se reverse peste lume prin descoperirile din știință și din artă; dar chiar cele mai luminate minți, dacă nu sunt conduse de Cuvântul lui Dumnezeu în cercetările lor, se rătăcesc în încercările de a cerceta legăturile dintre știință și revelație.
Cunoștința omenească a lucrurilor materiale și spirituale este parțială și nedesăvârșită; de aceea, mulți nu sunt în stare să pună de acord vederile lor științifice cu declarațiile Scripturii. Mulți acceptă simple teorii și speculații ca fapte științifice și consideră că Scriptura trebuie verificată prin învățăturile „științei pe nedrept numite astfel” (1 Timotei 6:20). Creatorul și lucrările Sale sunt dincolo de înțelegerea lor și, pentru că nu îşi pot explica prin legile naturale, istoria biblică este considerată ca nefiind demnă de încredere. Aceia care se îndoiesc de autenticitatea rapoartelor din Vechiul și Noul Testament prea adesea fac un pas mai departe și se îndoiesc de existența lui Dumnezeu și îi atribuie naturii puterea infinită. Părăsindu-și ancora, sunt lăsați să se lovească de stâncile necredinței.
În felul acesta, mulți se rătăcesc de la credință și sunt amăgiți de cel rău. Oamenii au încercat să fie mai înțelepți decât Creatorul lor; filozofia omenească a încercat să cerceteze și să explice taine care nu vor fi niciodată descoperite în decursul veacurilor veșnice. Dacă oamenii ar cerceta și ar înțelege ceea ce Dumnezeu a făcut cunoscut despre Sine, ar avea o așa viziune despre slava, maiestatea și puterea lui Iehova, încât și-ar da seama de propria nimicnicie și ar fi mulțumiți cu ceea ce le-a fost descoperit lor și copiilor lor. – Tragedia veacurilor, pp. 522–523

Credința nu este un sentiment. „Şi credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1). Adevărata credință nu este asociată în niciun fel cu încumetarea. Numai cel care are adevărata credință este ferit de încumetare, deoarece încumetarea este contrafacerea lui Satana pentru credință.
Credința cere împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu și aduce roade prin ascultare. Şi încumetarea cere împlinirea făgăduințelor, dar le folosește așa cum le-a folosit Satana pentru a scuza nelegiuirea. Credința i-ar fi determinat pe primii noștri părinți să se încreadă în iubirea lui Dumnezeu și să respecte poruncile Sale. Încumetarea i-a determinat să încalce Legea Sa, crezând că marea Sa iubire îi va salva de consecințele păcatului lor. Nu credința este cea care cere favoarea Cerului, fără a se conforma condițiilor prin care urmează a fi acordată mila. Credinţa adevărată se întemeiază pe făgăduinţele şi prevederile Scripturii. – Slujitorii Evangheliei, p. 260

Am văzut deseori cum copiii lui Dumnezeu … nu exercită acea credință pe care au datoria și privilegiul de a o exercita, așteptând adesea acel simțământ pe care numai credința îl poate aduce. Sentimentele nu sunt credință; este vorba de două sunt lucruri distincte. Credința ne aparține pentru a o exercita, dar Dumnezeu este Cel care ne dă simțămintele de bucurie și binecuvântarea. Harul lui Dumnezeu vine la suflet prin canalul de credință vie și stă în puterea noastră să ne folosim de acea credință.
Credința adevărată se prinde de binecuvântarea promisă și o pretinde înainte de a o primi și simți. Trebuie să trimitem în credință cererile noastre, sus, dincolo de cea de-a doua perdea, și să ne lăsăm credința să se prindă de binecuvântarea făgăduită și să o pretindem ca fiind a noastră. Atunci trebuie să credem că primim binecuvântarea, întrucât credința noastră s-a prins de ea și, după Cuvânt, este a noastră. … Adevărata credință se întemeiază pe făgăduințele cuprinse în Cuvântul lui Dumnezeu, și numai aceia care se supun acelui Cuvânt pot pretinde făgăduințele lui glorioase. – Scrieri timpurii (Experienţe şi viziuni), p. 72