Comentarii inspirate (st. 10)

Evanghelia pusă în practică

Sabat după-amiază, 31 august

„Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” În cadrul aranjamentelor Sale divine, prin favoarea Sa nemeritată, Domnul a rânduit ca faptele bune să fie o răsplată. Noi suntem primiţi numai prin meritele Domnului Isus; şi faptele de milă, fapte de binefacere, pe care le facem sunt rodul credinţei, şi ele devin o binecuvântare; pentru că oamenii trebuie să fie răsplătiţi după faptele lor. Parfumul meritelor Domnului Hristos este acela care face ca faptele noastre bune să fie acceptate de Dumnezeu, şi este un har care ne face în stare a face faptele pentru care El ne răsplăteşte. Faptele noastre nu au niciun merit în ele însele. Când noi facem tot ceea ce este posibil, atunci trebuie să ne considerăm singuri ca nişte slujitori nevrednici. Nu merităm ca Dumnezeu să ne mulţumească. Noi nu am făcut decât ceea ce era de datoria noastră să facem, şi faptele noastre nu pot să fie aduse la îndeplinire în tăria propriei noastre naturi păcătoase.
Domnul ne-a îndemnat să ne apropiem de El şi atunci şi El se va apropia de noi şi, apropiindu-ne de El, vom primi harul prin care putem face aceste fapte care vor fi răsplătite de mâinile Sale. –
Comentarii Ellen G. White, în Comentariile biblice AZȘ, vol. 5, p. 1122

O, dacă ați putea să vă imaginați bogăția și puterea harului ce așteaptă cererile voastre!
În darul fără egal al Fiului Său, Dumnezeu a înconjurat lumea întreagă cu o atmosferă de har, tot așa de reală ca și aerul care înconjoară globul pământesc. Toți aceia care aleg să respire această atmosferă dătătoare de viață vor trăi și vor crește până la statura de bărbați și femei în Hristos Isus.
Hristos … a murit pentru noi. El nu ne tratează după cum am merita. Deși după păcatele noastre merităm condamnarea, El nu ne osândește. An după an, El ne-a suportat slăbiciunea și neștiința, nerecunoștința și încăpățânarea. În ciuda rătăcirilor noastre …, mâna Sa este încă întinsă. Prin harul lui Hristos, noi putem realiza tot ce ne cere Dumnezeu. – The Faith I Live By, p. 94

Din nou și din nou am fost instruită să conștientizez poporul nostru de responsabilitatea individuală pe care o are fiecare membru de a lucra, de a crede și de a se ruga. Primirea adevărului Bibliei va conduce la o continuă tăgăduire de sine, deoarece îngăduința de sine nu își poate găsi locul în experiența creștină. Bărbații și femeile cu adevărat convertiți vor revela crucea Calvarului în acțiunile lor de fiecare zi. Există mulți adventiști de ziua a șaptea care nu înțeleg că a accepta lucrarea lui Hristos înseamnă a accepta crucea Lui. Singura dovadă pe care o dau în viața lor cu privire la ucenicia lor este numele pe care îl poartă. Dar adevăratul creștin își privește responsabilitatea de ispravnic ca pe ceva sfânt. El studiază cu stăruință Cuvântul și își predă viața în slujba lui Hristos. …
„Faptele bune” vor începe să apară atunci când experiența pocăinței și a convertirii va fi adusă în viață. Prin manifestarea unui caracter schimbat, prin credința în adevăr, noi le facem cunoscută altora puterea transformatoare a harului lui Dumnezeu. – Reflecting Christ, p. 287

Duminică, 1 septembrie

Noi, cei care pretindem a crede adevărul, ar trebui să arătăm în cuvintele și în caracterul nostru roadele lui. Ar trebui să fim foarte avansați în cunoașterea lui Isus Hristos, în primirea dragostei Lui față de Dumnezeu și față de semenii noștri, astfel încât lumina cerului să strălucească în viața noastră de fiecare zi. Adevărul trebuie să coboare până în cele mai ascunse cotloane ale sufletului, să îndepărteze de acolo tot ce nu corespunde spiritului lui Hristos, iar golul rămas să fie umplut de atributele caracterului Său, curat, sfânt și neîntinat, pentru ca toate izvoarele inimii să poată fi asemenea florilor înmiresmate, răspândind în jur o mireasmă dulce, de la viață spre viață. – Our High Calling, p. 33

Dumnezeu face apel la fiecare membru al bisericii să-și consacre viața fără rezervă în serviciul Domnului. El ne cheamă la o reformă hotărâtă. Întreaga creațiune geme sub blestem. Poporul lui Dumnezeu trebuie să se așeze în acea poziție în care să poată crește în har, să fie sfințit, trup, suflet și spirit, prin adevăr. Dacă ar da la o parte orice îngăduințe care le-ar vătăma sănătatea, ei ar avea o percepție mai clară a ceea ce constituie adevărata evlavie. Atunci s-ar vedea o schimbare minunată în experiența religioasă…
,,Și aceasta, cu atât mai mult cu cât știți în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziți în sfârșit din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezul. „Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri și în beții, nu în curvii și în fapte de rușine; nu în certuri și în pizmă” (Romani 13:11-14). – Sfaturi pentru sănătate, p. 579

Puțini sunt cei ce recunosc așa cum trebuie cât de rău este să-și bată joc de animale sau, din nepăsare, să le lase să sufere. Domnul, care l-a făcut pe om, a făcut și viețuitoarele necuvântătoare și „Se îndură de toate făpturile mâinilor Sale” (Psalmii 14:59). Animalele au fost create pentru a-i sluji omului, dar el nu are dreptul de a le pricinui dureri printr-un tratament aspru sau prin poveri ce întrec puterea lor.
Din cauza păcatului omului, „până în ziua de astăzi toată firea suspină” (Romani 8:22). Așadar nu numai omului, ci și animalelor li s-au dat suferința și moartea. De aceea se cuvine ca omul să caute a ușura, în loc de a mări, povara suferinței pe care abaterile lui o aduc asupra făpturilor lui Dumnezeu. Cine se poartă rău cu animalele pentru că le are sub puterea sa este un laș și un tiran. Înclinația de a-i face pe alții să sufere, fie oameni, fie necuvântătoare, este satanică. Mulți nu-și dau seama că sălbăticia lor va fi odată scoasă la iveală, știind că animalele lipsite de grai nu pot să o spună. Dacă însă acestor oameni li s-ar deschide ochii așa cum i-au fost deschiși lui Balaam, ar vedea cum un înger al lui Dumnezeu se află lângă ei, ca martor, pentru a mărturisi împotriva lor în curțile cerești. În cer se duce un raport și vine ziua când aceia care se poartă rău cu făpturile lui Dumnezeu vor fi judecați și condamnați. – Patriarhi și profeți, p. 443

Luni, 2 septembrie

Când Hristos a văzut gloatele adunându-se în jurul Său, „I S-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite și risipite ca niște oi care n-au păstor”. Hristos a văzut boala, întristarea, lipsa și degradarea gloatelor care se îngrămădeau în jurul Său. Lui Îi erau prezentate nevoile și durerile omenirii din toată lumea. Printre cei de sus și cei de jos, cei prea onorați și cei prea înjosiți, El vedea suflete care doreau după acele binecuvântări pe care El a venit să le aducă; sufletele care aveau nevoie numai de o cunoaștere a harului Său pentru a deveni supuși ai Împărăției Sale. – Mărturii, vol. 6, p. 254

Chiar înainte de a fi răstignit, El a privit cetatea [Ierusalimului] și a plâns pentru ea, spunând: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile, care puteau să-ţi dea pacea!” (Luca 19:42). Apoi, S-a oprit. Ajunseseră pe vârful Muntelui Măslinilor și ucenicii, văzând panorama Ierusalimului, se pregăteau să izbucnească în exclamații de laudă, dar au văzut că Învățătorul lor, în loc să fie bucuros, era cuprins de o suferință până la lacrimi.
Hristos Se apropia de sfârșitul misiunii Sale și știa că, atunci când momentul acela va veni, timpul de har al Ierusalimului va lua sfârșit. Dar Îi era greu să rostească acele cuvinte de condamnare. Timp de trei ani El venise, căutase roade și nu găsise nimic. De-a lungul acestor ani, un singur obiectiv avusese pe suflet – să prezinte înaintea acestui popor nerecunoscător și neascultător solemnele avertizări și invitațiile pline de har ale Cerului. Dorea mult ca oamenii să răspundă la apelul Său. – This Day With God, p. 109

Lazăr fusese foarte iubit și surorile lui plângeau pentru el cu inima zdrobită, pe când cei care îi fuseseră prieteni își amestecau lacrimile cu ale surorilor îndurerate. Din cauza suferinței omenești și văzând că prietenii îl plângeau pe mort în timp ce Mântuitorul lumii era lângă ei, „Isus plângea”. Deși era Fiul lui Dumnezeu, El luase totuși natura omenească și era mișcat de durerea oamenilor. Inima Lui duioasă și miloasă e întotdeauna mișcată de iubire față de cel aflat în suferință. El plânge cu cei ce plâng și Se bucură cu cei care se bucură. …
Isus plângea nu numai din cauza scenei din fața Sa. Îl apăsa povara durerii veacurilor. El vedea grozavele urmări ale călcării Legii lui Dumnezeu. Vedea că în istoria lumii, începând cu moartea lui Abel, lupta dintre bine și rău nu încetase nicio clipă. Privind prin anii ce urmau să vină, vedea suferința și întristarea, lacrimile și moartea care trebuiau să fie partea oamenilor. Inima Lui era străpunsă de durerea întregului neam omenesc din toate veacurile și din toată părțile. Durerile neamului păcătos apăsau greu asupra sufletului Său și, în timp ce dorea să aline toate suferințele lor, ochii Săi erau plini de lacrimi. – Hristos, Lumina lumii, pp. 533–534

Marți, 3 septembrie

Noi nu ne câștigăm mântuirea prin ascultarea noastră; pentru că mântuirea este darul fără plată al lui Dumnezeu, care poate fi primit prin credință. … Iată adevărata dovadă! Dacă rămânem în Hristos și dacă iubirea lui Dumnezeu locuiește în noi, atunci simțămintele, cugetele, planurile și acțiunile noastre, toate vor fi în armonie cu voința lui Dumnezeu, așa cum este ea exprimată în preceptele Legii Sale sfinte. …
Acea așa-numită credință în Hristos care învață că păcătosul este scutit de obligația de a asculta de Dumnezeu nu este credință, ci încumetare. „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8). „Tot așa și credința, dacă n-are fapte, este moartă în ea însăși” (Iacov 2:17). – Calea către Hristos, p. 61

Când iubirea lui Hristos este păstrată în inimă ca fiind ceva scump, asemenea mirosului unui parfum plăcut ea nu poate fi ascunsă. Influența ei sfântă va fi simțită de toți aceia cu care venim în contact. Spiritul Domnului Hristos în inimă este asemenea unui izvor în deșert, curgând ca să învioreze totul, făcându-i pe cei ce sunt gata să piară doritori să bea din apa vieții.
Iubirea față de Hristos se va manifesta în dorința de a lucra așa cum a lucrat El, pentru binecuvântarea și înălțarea omenirii. Ea ne va face să avem iubire, bunătate și simpatie față de toate ființele create de cerescul nostru Tată. – Calea către Hristos, pp. 77–78

Hristos îi îndemnase pe primii ucenici să se iubească unii pe alții așa cum îi iubea El. În felul acesta, ei aveau să dea lumii mărturie despre faptul că Hristos era în ei nădejdea slavei. „Vă dau o poruncă nouă”, a spus El, „Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții” (Ioan 13:34). Atunci când fuseseră rostite aceste cuvinte, ucenicii nu le-au putut înțelege; dar, după ce fuseseră martori la suferințele lui Hristos, după răstignirea, învierea și înălțarea Lui la cer și după coborârea Duhului Sfânt peste ei, în Ziua Cincizecimii, ei au avut o înțelegere mai clară a iubirii lui Dumnezeu și a naturii acelei iubiri pe care ei trebuiau să o aibă unul față de altul. …
Credincioșii urmau să cultive mereu o asemenea iubire. Ei aveau să pășească înainte, într-o ascultare din inimă față de noua poruncă. Atât de strâns urma să fie uniți cu Hristos, încât să fie în stare să împlinească toate cerințele Lui. Viața lor trebuia să preamărească puterea unui Mântuitor care îi putea îndreptăți prin neprihănirea Sa. – Reflecting Christ, p. 317

Miercuri, 4 septembrie

Adesea, israeliții păreau neînstare sau lipsiți de bunăvoință să înțeleagă planul lui Dumnezeu pentru păgâni. Dar tocmai acesta a fost scopul pentru care El i-a făcut un popor deosebit și i-a întemeiat ca o națiune independentă printre națiunile pământului. Avraam, tatăl lor, căruia i-a fost dat pentru prima oară legământul făgăduinței fusese chemat să iasă dintre rudeniile lui și să plece în regiuni îndepărtate ca să fie un purtător de lumină pentru neamuri. …
Termenii atotcuprinzători ai acestui legământ erau cunoscuți atât copiilor lui Avraam, cât și copiilor lui. Ei fuseseră izbăviți din robia Egiptului pentru ca israeliții să fie o binecuvântare pentru popoare și ca Numele lui Dumnezeu să fie făcut cunoscut „în tot pământul” (Exodul 9:16). Dacă aveau să asculte de cerințele Sale, urmau să fie așezați cu mult înaintea altor popoare în înțelepciune și pricepere. Dar această supremație avea să fie atinsă și păstrată numai pentru ca prin ei planul lui Dumnezeu pentru toate națiunile pământului să fie împlinit. – Profeți și regi, pp. 367–369

În felul acesta, Hristos căuta să-i învețe pe ucenici adevărul că, în Împărăția lui Dumnezeu, nu există granițe, nici caste și nici aristocrație; că ei trebuie să meargă la toate neamurile, ducându-le solia iubirii unui Mântuitor. Dar de abia mai târziu ei au înțeles pe deplin că Dumnezeu „a făcut ca toți oamenii, ieșiți dintr-unul singur să locuiască pe toată fața pământului; le-a așezat anumite vremi și a pus anumite hotare locuinței lor, ca ei să caute pe Dumnezeu și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare dintre noi” (Faptele 17:26,27). …
Pentru a duce mai departe cu succes lucrarea la care fuseseră chemați, bărbații aceștia, deosebindu-se prin trăsăturile naturale ale caracterului, cum și prin obiceiurile vieții, aveau nevoie să ajungă la o unitate în simțire, gândire și faptă. Era ținta Domnului Hristos să înfăptuiască această unitate. În vederea acestui scop, El a căutat să-i aducă în unire cu El Însuși. – Faptele apostolilor, p. 20

Învățătorii iudei se înălțau singuri considerându-se neprihăniți; ei îi numeau blestemați pe toți cei care erau diferiți de ei și le închideau porțile cerului, declarând că toți cei care nu învățaseră în școlile lor nu era neprihăniți. Dar prin criticismul și prin îngâmfarea lor, prin toate formele și ceremoniile lor, ei Îl ofensau pe Dumnezeu. Ei îi priveau de sus și îi disprețuiau tocmai pe aceia care erau prețioși în ochii Domnului. …
Botezul Duhului Sfânt va spulbera închipuirile omenești, va doborî barierele înălțate de egoism și va face să înceteze sentimentul că „eu sunt mai sfânt decât tine”. Va exista un spirit de umilință față de toți, vor fi mai multă credință și mai multă dragoste; eul nu va mai fi înălțat. … Spiritul lui Hristos, exemplul Său, se va vedea în poporul Său. … Dragostea lui Isus ne va lua în stăpânire inima. – That I May Know Him, p. 114

Joi, 5 septembrie

Dumnezeu are giuvaiere în toate bisericile şi nu e datoria noastră de a face condamnări generale ale lumii declarate religioase, ci, în umilinţă şi iubire, să prezentăm tot adevărul aşa cum este în Isus. Să vadă oamenii evlavia şi consacrarea, să observe caracterul creştin şi vor fi atraşi la adevăr. Acela care iubeşte mai presus de orice pe Dumnezeu şi pe semenul său ca pe sine va fi o lumină în lume. Aceia care au cunoştinţa adevărului trebuie să o comunice. Ei trebuie să-L înalţe pe Isus, Răscumpărătorul lumii, ei trebuie să vorbească despre Cuvântul vieţii. – Comentarile Ellen. G. White, în Comentariile biblice AZȘ, vol. 4, p. 1184

Mă rog ca frații mei să-și dea seama că solia îngerului al treilea înseamnă mult pentru noi și că ținerea adevăratului Sabat trebuie să fie un semn care îi deosebește pe aceia care Îi slujesc lui Dumnezeu de aceia care nu-I slujesc. Aceia care au devenit somnoroși și nepăsători ar trebui să se trezească. Noi suntem chemați să fim sfinți și ar trebui să evităm cu grijă să dăm impresia că e de mică importanță că păstrăm sau nu particularitățile credinței noastre. Noi avem solemna obligație de a lua o poziție mai hotărâtă pentru adevăr și neprihănire de cum am făcut în trecut.
Linia de demarcație dintre aceia care țin poruncile lui Dumnezeu și aceia care nu le țin trebuie să fie dată pe față cu o claritate ce nu poate da greș. Noi trebuie să Îl onorăm conștiincios pe Dumnezeu, folosind cu sârguință fiecare mijloc prin care putem păstra legătura cu El, ca să putem primi binecuvântările Lui – binecuvântări atât de esențiale pentru poporul care urmează să fie atât de sever încercat. A da impresia că religia noastră, credința noastră, nu este o putere dominantă în viața noastră înseamnă a-L dezonora mult pe Dumnezeu. – This Day With God, p. 196

Dumnezeu a chemat biserica Sa de astăzi, aşa cum l-a chemat şi pe Israelul din vechime, să fie o lumină pe pământ. Prin adevărul Său puternic şi pătrunzător, soliile celor trei îngeri, i-a separat pe copiii Săi de celelalte biserici şi de lume, pentru a-i aduce într-o sacră apropiere de El. El i-a făcut depozitarii Legii Sale şi le-a încredinţat marile adevăruri ale profeţiei pentru acest timp. … Cei trei îngeri din Apocalipsa 14, reprezintă poporul care primește lumina soliilor lui Dumnezeu și merge înainte ca instrumente ale Sale, pentru a face să răsune avertizarea în toată lungimea și lățimea pământului. … Iubirea pe care a manifestat-o Domnul Isus pentru sufletele oamenilor, prin sacrificiul pe care El l-a făcut pentru răscumpărarea lor, va pune în mișcare pe toți urmașii Săi. – Mărturii, vol. 5, pp. 455–456

Vineri, 6 septembrie

Studiu suplimentar
Hristos, Lumina lumii, „Dumnezeu cu noi”, pp. 19–26.