Comentarii inspirate (st. 9)

Slujirea nevoiașilor în biserica Noului Testament

Sabat după-amiază, 24 august

Membrii bisericii erau uniți în simțăminte și în fapte. Iubirea lui Hristos alcătuia lanțul de aur ce îi lega laolaltă. Ei se străduiau să-L cunoască pe Domnul din ce în ce mai pe deplin, și în viața lor se manifestau bucuria și pacea lui Hristos. Ei îi cercetau pe orfani și văduve în necazurile lor și se păstrau neîntinați de lume, dându-și seama că, dacă n-ar face astfel, ar fi în contradicție cu mărturisirea lor și ar fi o tăgăduire a Răscumpărătorului lor.
În fiecare cetate, lucrarea era dusă înainte. Erau convertite suflete care, la rândul lor, simțeau că trebuie să vorbească despre neprețuita comoară pe care o primiseră. Ei nu-și puteau găsi odihnă până ce lumina care le luminase mintea nu ajungea să strălucească și asupra altora. Mulți dintre necredincioși au făcut cunoștință cu temeiurile speranței creștine. Apeluri personale, pline de căldură și însuflețire, erau adresate celor rătăciți, lepădați, ca și celor care, deși mărturiseau a cunoaște adevărul, erau iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu. – Faptele apostolilor, pp. 579–580

Misiunea încredințată ucenicilor ne este încredințată și nouă astăzi, la fel ca atunci, Mântuitorul crucificat și înviat trebuie să fie înălțat înaintea tuturor celor care sunt fără Dumnezeu și fără speranță în lume. Dumnezeu are nevoie de păstori, de învățători și de evangheliști. Slujitorii Săi trebuie să proclame solia mântuirii, mergând de la ușă la ușă. Vestea iertării prin Hristos trebuie să fie dusă la fiecare neam, la fiecare seminție, la fiecare limbă și la fiecare popor. Solia aceasta nu trebuie să fie vestită în cuvinte timide și lipsite de viață, ci într-o manieră clară, hotărâtă și răscolitoare. Sute de oameni așteaptă să fie avertizați să-și salveze viața. Lumea are nevoie să vadă în creștini o dovadă a puterii religiei lor. Soliile milei nu sunt necesare doar în câteva locuri, ci în întreaga lume. – Slujitorii Evangheliei, p. 29

Printre cei cărora Mântuitorul le-a dat însărcinarea: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile” (Matei 28:19), erau mulți cu poziții sociale umile – bărbați și femei care au învățat să-L iubească pe Domnul lor și care erau hotărâți să urmeze exemplul Lui de slujire neegoistă. Atât acestor oameni simpli, cât și ucenicilor care fuseseră cu Mântuitorul în timpul lucrării Sale pământești, le fusese încredințat un lucru prețios. Ei trebuiau să ducă lumii vestea cea bună a mântuirii prin Hristos.
Când au fost împrăștiați de prigoană, ei au pornit plini de zel misionar. Ei erau conștienți de răspunderea misiunii lor. Ei știau că țin în mâinile lor pâinea vieții pentru o lume flămândă; și iubirea lui Hristos îi constrângea să împartă această pâine la toți cei care aveau nevoie. Domnul a lucrat prin ei. Oriunde mergeau, mulți bolnavi erau vindecați, iar săracilor li se predica Evanghelia. – Faptele apostolilor, pp. 105–106

Duminică, 25 august

În timp ce ucenicii vesteau adevărurile Evangheliei în Ierusalim, Dumnezeu adeverea prin minuni cuvântul lor și o mare mulțime a crezut. Mulți dintre acești primi credincioși erau despărțiți de familie și de prieteni din pricina bigotismului zelos al iudeilor și era nevoie ca ei să fie ajutați cu hrană și adăpost.
Raportul biblic spune: „Nu era niciunul dintre ei care să ducă lipsă”; și, totodată, ne arată cum erau împlinite aceste nevoi. Aceia dintre credincioși care aveau bani și averi le sacrificau bucuros pentru a face față nevoilor urgente. Vânzându-și casele sau pământurile, ei aduceau banii și-i puneau la picioarele apostolilor și „apoi se împărțea fiecăruia după cum avea nevoie”.
Această dărnicie din partea credincioșilor era rezultatul revărsării Duhului Sfânt. Cei întorși la Evanghelie erau „o inimă și un suflet”. Un interes comun îi stăpânea pe toți, și anume: succesul misiunii ce le fusese încredințată; iar lăcomia nu avea loc în viața lor. Iubirea pentru frații lor și pentru lucrarea căreia ei s-au consacrat era mai mare decât iubirea lor de bani și de averi. Faptele lor mărturiseau că ei prețuiau sufletele oamenilor ca având o valoare mai mare decât bogățiile pământești. – Faptele apostolilor, pp. 70–71

În biserica lui Dumnezeu de azi lipsește foarte mult iubirea frățească. Mulți dintre aceia care declară că Îl iubesc pe Mântuitorul neglijează să îi iubească pe aceia care sunt uniți cu ei în comuniune creștină. Noi avem aceeași credință, suntem membri ai aceleiași familii, copii ai aceluiași Tată ceresc, cu aceeași fericită nădejde a nemuririi. Cât de strânse și duioase ar trebui să fie legăturile care ne leagă împreună! Oamenii din lume urmăresc să vadă dacă credința noastră exercită o influență sfințitoare asupra inimilor noastre. Ei sunt foarte ageri ca să discearnă defectele din viața noastră, orice nepotrivire din purtarea noastră. Să ne străduim să nu le dăm prilej să aducă ocară credinței noastre. – Mărturii, vol. 8, p. 242

„În zilele acelea, când s-a înmulțit numărul ucenicilor, evreii care vorbeau grecește cârteau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărțeala ajutoarelor de toate zilele.” Acești greci erau locuitori ai altor țări, unde se vorbea limba greacă. Numărul evreilor convertiți care vorbeau evreiește era cu mult mai mare, dar acei greci locuiseră în Imperiul Roman și vorbeau numai grecește. În mijlocul lor au început să apară murmurări, că văduvelor grecilor nu li se asigurau ajutoare cu tot atâta generozitate ca nevoiașilor evrei. Orice părtinire de felul acesta L-ar fi întristat pe Dumnezeu; și au fost luate măsuri prompte pentru a restaura pacea și armonia în rândul credincioșilor.
Duhul Sfânt a sugerat o metodă prin care apostolii să poată fi ușurați de sarcina distribuirii ajutoarelor pentru săraci și de alte poveri similare, așa încât să poată fi lăsați liberi să-L predice pe Hristos.
Această alegere a bărbaților care să se ocupe de treburile bisericii, așa ca apostolii să poată fi liberi pentru lucrarea lor deosebită de a învăța adevărul, a fost mult binecuvântată de Dumnezeu. Biserica a sporit în număr și putere. „Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulțea mult în Ierusalim și o mare mulțime de preoți venea la credință.” – Istoria mântuirii, pp. 259–260

Luni, 26 august

[Dorca] era o demnă ucenică a lui Isus și viața ei fusese plină cu fapte de bunătate. Ea știa cine avea nevoie de haine călduroase și cine ducea lipsă de simpatie și cu dragă inimă le slujea celor săraci și întristați. …
„În vremea aceea, s-a îmbolnăvit și a murit.” Biserica din Iope a simțit lipsa ei și, auzind că Petru se găsea la Lidia, credincioșii au trimis soli la el ca să-l roage: „Nu pregeta să vii până la noi.” „Petru s-a sculat și a plecat împreună cu ei.” …
Pe când privea la tristețea lor, inima apostolului a fost cuprinsă de milă. Apoi, după ce a cerut ca prietenii care plângeau să fie scoși din cameră, el a îngenuncheat și s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu ca să o readucă la viață și sănătate pe Dorca. Întorcându-se spre trupul ei, el a spus: „Tabita, scoală-te! Ea a deschis ochii și, când a văzut pe Petru, a stătut în capul oaselor.” Dorca fusese de mare ajutor bisericii, și Dumnezeu a socotit potrivit a o aduce înapoi din țara vrăjmașului, pentru ca priceperea și puterea ei să poată fi mai departe o binecuvântare pentru alții și, de asemenea, pentru ca, prin această manifestare a puterii sale, lucrarea lui Hristos să fie întărită. – Faptele apostolilor, pp. 131–132

Fiecare act de sacrificiu de sine pentru binele altora întărește spiritul binefacerii în inima dătătorului, legându-l tot mai strâns de Răscumpărătorul lumii, care, „măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru noi, pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să ne îmbogățim” (Corinteni 8:9). Și când noi împlinim în acest fel scopul divin al existenței noastre, numai atunci viața poate fi o binecuvântare pentru noi.
Dacă vei lucra așa cum Domnul Hristos a stabilit că trebuie să lucreze ucenicii Săi, câștigând suflete pentru El, atunci vei simți nevoia unei experiențe spirituale mai profunde, cum și a unei cunoașteri mai înalte a lucrurilor dumnezeiești; atunci vei înseta și vei flămânzi după neprihănire. Vei lupta atunci cu Dumnezeu în rugăciune și credința ta va fi întărită, iar sufletul tău va bea și mai mult din izvoarele mântuirii. Întâmpinând împotrivire și încercări, acestea te vor face să te apropii mai mult de Biblie și te vei ruga mai mult. Atunci vei crește în harul și în cunoștința Domnului Hristos și vei obține o experiență bogată. – Calea către Hristos, pp. 79–80.

Nu durata timpului folosit în lucrare, ci voioșia și credincioșia cu care lucrăm, acestea fac ca lucrarea noastră să fie primită de Dumnezeu. În tot ceea ce facem, se cere o completă supunere a eului. Datoria cea mai neînsemnată, îndeplinită însă în sinceritate și cu abnegație, este mai plăcută lui Dumnezeu decât cea mai mare lucrare care poartă pecetea egoismului și a înălțării de sine. El se uită să vadă cât de mult din Spiritul lui Hristos nutrim și cât de multă asemănare cu El dăm pe față în lucrarea noastră. El prețuiește mai mult iubirea și credincioșia cu care lucrăm decât cantitatea lucrului făcut.
Numai atunci când egoismul a murit, când lupta pentru supremație a fost cu desăvârșire exclusă, când mulțumirea umple inimile și iubirea constituie parfumul vieții – numai atunci Domnul Hristos locuiește în suflet, iar noi suntem recunoscuți ca împreună-lucrători cu Dumnezeu. – Parabolele Domnului Hristos, p. 402

Marți, 27 august

Politica lumii este să obțină bani și avantaje pe orice cale cu putință. Ambiția oamenilor lumești este de a acumula cât mai mult din comorile acestei lumi. Ținta și obiectivul urmașilor Domnului nostru Isus Hristos este de a deveni asemenea Lui în tăgăduire de sine și în sacrificiu. Ei își țin ochii ațintiți asupra bogățiilor veșnice, pe care le pot obține renunțând la comoara pământească pentru cea cerească. …
„Este mai ferice să dai decât să primești” (Faptele 20:35). … Tăgăduirea de sine va aduce în vistieria lui Dumnezeu mijloacele necesare pentru înaintarea lucrării Sale. În felul acesta, noi putem acționa în cooperare cu Hristos. Urmașii lui Hristos consideră că, înapoindu-I Domnului ce este al Lui, ei primesc o binecuvântare; deoarece strâng comori în cer, care le vor fi date atunci când vor auzi aprecierea: „Bine, rob bun și credincios; … intră în bucuria Stăpânului tău!” (Matei 25:23). – In Heavenly Places, p. 300

Spiritul de sacrificiu dovedit de credincioșii macedoneni a venit ca o urmare a consacrării lor din toată inima. Mișcați de Spiritul lui Dumnezeu „s-au dat mai întâi pe ei înșiși Domnului” (2 Corinteni 8:5); după aceea, ei au fost dispuși să dea cu dărnicie din avutul lor pentru sprijinirea Evangheliei. Nu era nevoie să fie îndemnați să dea; dimpotrivă, ei se bucurau că au privilegiul să se lipsească chiar de lucrurile necesare lor, numai ca să poată împlini lipsurile altora. Atunci când apostolul a vrut să-i mai tempereze, ei au stăruit chiar până să-l supere, cerându-i să le primească darul. În simplitatea și onestitatea lor, cum și în iubirea lor pentru frați, bucuroși se lipseau pe ei și, astfel, prisoseau în roadele dărniciei.
Când Pavel l-a trimis pe Tit la Corint, pentru a-i întări pe credincioșii de acolo, el l-a îndrumat să clădească această biserică în frumusețea dăruirii; și, într-o scrisoare către credincioși, el a adăugat, de asemenea, propriul său îndemn. „După cum sporiți în toate lucrurile”, stăruia el, „în credință, în cuvânt, în cunoștință, în orice râvnă și în dragostea voastră pentru noi, căutați să sporiți și în această binefacere” (2 Corinteni 8:7). – Faptele apostolilor, pp. 343–344

Hristos va reține numele tuturor celor care vor socoti că niciun sacrificiu nu este prea mare pentru a I-l aduce pe altarul credinței și dragostei. El a jertfit totul pentru omenirea căzută. Numele celor ascultători, credincioși și gata să se sacrifice va fi scris pe palmele Sale. Ei nu vor fi „vărsați din gura Sa” și vor fi găsiți „pe buzele Lui” , căci va pleda în favoarea lor înaintea Tatălui. Ei vor fi amintiți, în vreme ce oamenii egoiști și mândri vor fi trecuți cu vederea; numele celor dintâi va fi făcut nemuritor. Ca să fim fericiți, trebuie să trăim pentru a-i face pe ceilalți fericiți. Este bine pentru noi înșine să ne consacrăm cu recunoștință lui Hristos bunurile materiale, talanții și sentimentele și, în acest fel, să găsim aici fericirea, iar dincolo, slava nepieritoare. – Sfaturi pentru administrarea creștină a vieții, p. 344

Miercuri, 28 august

Inima în care domnește iubirea lui Hristos va manifesta continuu tot mai multă noblețe, deoarece începutul vieții este dragostea față de Dumnezeu și față de om. Hristos este creștinismul. Aceasta este slava adusă lui Dumnezeu în locurile preaînalte, și pacea pe pământ între oamenii plăcuți Lui. Iată împlinirea scopului lui Dumnezeu.
Adevărata creștere creștină tinde spre statura plinătății lui Hristos. Adevărata cultură, adevăratul rafinament al gândirii și al comportamentului se obțin mai bine învățând lecțiile din școala lui Hristos decât prin eforturile cele mai grele și mai obositoare de a respecta formele și regulile, în timp ce inima nu se află sub conducerea Duhului lui Dumnezeu.
Urmașul lui Isus trebuie să-și îmbunătățească fără încetare manierele, obiceiurile, atitudinea și munca. Aceasta se îndeplinește urmărind nu doar niște realizări exterioare, superficiale, ci privind la Domnul Isus. În minte, în spirit și în caracter are loc o transformare.
În școala lui Hristos, creștinul este învățat să cultive darurile Duhului Său cu blândețe și smerenie. El se pregătește pentru societatea îngerilor din ceruri. – Slujitorii Evangheliei, pp. 282–283

Oricine cheamă Numele lui Hristos trebuie să împodobească învățătura lui Hristos, Mântuitorul nostru, cu o viață bine ordonată și cu o vorbire evlavioasă, care sunt podoaba unui duh blând și liniștit. Având această podoabă, vei găsi favoare și înaintea lui Dumnezeu, și înaintea oamenilor.
Cuvintele rostite pripit rănesc, iar rana cea mai profundă este făcută în sufletul celui care le rostește. Darul lui Hristos, podoaba unui duh blând și liniștit, este declarat a fi de mare preț în ochii Celui care nu greșește niciodată. Indiferent cum ne apreciază oamenii, dacă purtăm această podoabă vom purta semnul uceniciei noastre față de Hristos. Suntem prețuiți de Cel Preaînalt, deoarece podoaba pe care o purtăm este de mare preț în ochii Săi. Trebuie să căutăm această nestemată prețioasă. – Our High Calling, p. 274

Pacea interioară și o conștiință care nu se simte vinovată înaintea lui Dumnezeu vor sensibiliza și vor înviora intelectul, asemenea apei care înviorează florile delicate. În felul acesta, voința voastră va fi eliberată de tendințele rele, va deveni mai puternică și mai serios angajată în realizarea binelui. Gândurile inimii vor fi plăcute și sfinte. Liniștea minții și pacea pe care o veți dobândi vor constitui o binecuvântare pentru toți cei cu care sunteți asociați. Razele prețioase ale păcii interioare vor radia asupra tuturor celor din jur și se vor reflecta din nou asupra voastră. Cu cât gustați mai mult această stare de liniște a minții, cu atât acestea se vor extinde. Această atitudine calmă nu anihilează energiile morale, transformându-ne în ființe amorțite, ci le trezește la o nouă intensitate, generând o stare activă și plăcută. Pacea desăvârșită este însușirea cerească a îngerilor. Fie ca Dumnezeu să vă ajute să aveți pacea aceasta. – Minte, caracter, personalitate, vol. 1, p. 328

Joi, 29 august

Ioan și Iuda îi reprezintă pe aceia care mărturisesc că sunt urmași ai lui Hristos. Acești doi ucenici au avut aceleași ocazii să studieze și să urmeze Modelul divin. Amândoi au fost în strânsă legătură cu Isus și au avut privilegiul să asculte învățătura Sa. Fiecare avea serioase defecte de caracter; și fiecare a avut acces la harul divin care transformă caracterul. Dar, în timp ce unul învăța în umilință de la Isus, celălalt s-a dovedit că nu era un împlinitor al Cuvântului, ci numai un auzitor al lui. Unul murea zilnic față de eu și, biruind păcatul, era sfințit prin adevăr; celălalt, împotrivindu-se puterii transformatoare a harului și îngăduindu-și dorințe egoiste, a ajuns rob al lui Satana.
O astfel de transformare a caracterului, așa cum este văzută în viața lui Ioan, este întotdeauna rezultatul comuniunii cu Hristos. În caracterul cuiva pot fi defecte vădite; totuși, atunci când el devine un adevărat ucenic al lui Hristos, puterea harului divin îl transformă și-l sfințește. Privind ca într-o oglindă slava Domnului, el este schimbat din slavă în slavă, până când ajunge asemenea Celui pe care Îl adoră. – Faptele apostolilor, pp. 558–559

Numai prin manifestarea unui interes neegoist față de cei care au nevoie de ajutor putem da o demonstrație practică a adevărurilor Evangheliei. „Dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana de toate zilele, și unul dintre voi le zice: «Duceți-vă în pace, încălziți-vă și săturați-vă!» fără să le dea cele trebuincioase trupului la ce i-ar folosi? Tot așa și credința: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăși.” „Acum dar rămân aceste trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.”
În vestirea Evangheliei se include mult mai mult decât doar predicare. Ignoranții trebuie iluminați; descurajații, ridicați; bolnavii, vindecați. Glasul omenesc trebuie să-și îndeplinească rolul său în lucrarea lui Dumnezeu. Cuvinte gingașe, pline de milă și iubire trebuie să mărturisească despre adevăr. Rugăciuni stăruitoare, din inimă, să aducă îngerii aproape. – Lucrarea de binefacere, p. 32

Inima umană nu va cunoaște în niciun caz fericirea până când nu se va supune modelării de către Duhul Sfânt. Duhul Sfânt aduce sufletul reînnoit în conformitate cu modelul dat de Isus Hristos. Prin influența Duhului Sfânt, dușmănia împotriva lui Dumnezeu e transformată în credință și iubire, iar mândria, în umilință. Sufletul percepe frumusețea adevărului și Hristos este onorat prin desăvârșire și perfecțiune de caracter. Odată ce aceste schimbări sunt efectuate, îngerii izbucnesc în cântece pline de bucurie și exaltare și Dumnezeu și Hristos Se bucură uitându-Se la sufletele modelate după asemănarea divină. – Our High Calling, p. 152

În lumea noastră de astăzi sunt mulți cei care au inimile rănite și lipsite de bucurie, oameni care au nevoie de alinare. Domnul are instrumente prin care să lumineze viața acestor neconsolați. Fiecare dintre noi poate să își pună talanții la schimbător, alungând norii și lăsând să se arate soarele speranței și al credinței în Cel care „atât de mult a iubit… lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). – This Day With God, p. 183

Vineri, 30 august

Studiu suplimentar
Lucrarea de binefacere, „Dorca – lucrarea și influența ei”, pp. 66–67.