Comentarii inspirate (st. 9)

Cea mai convingătoare dovadă

Sabat după-amiază, 24 noiembrie

Iubirea sfinţită se răspândeşte, ea nu poate să rămână doar în casă sau în biserică. Ea caută să salveze sufletele care pier. Orice inimă care a simţit iubirea unui Mântuitor care iartă păcatele se simte legată de inimile celorlalţi creştini. Adevăraţii credincioşi se vor uni, lucrând pentru sufletele care pier. (…)
Când îşi vor îndeplini datoria pe care o au, bisericile noastre vor fi unelte vii, lucrătoare pentru Mântuitorul. Manifestarea iubirii creştine umple sufletul cu un zel mai profund, mai fierbinte de a lucra pentru Cel care Şi-a dat viaţa pentru a-i salva pe oameni. Fiind buni şi făcând ce este bine, urmaşii lui Hristos dau afară egoismul din suflet. Pentru ei, niciun sacrificiu nu este prea mare. Ei văd o vie mare care trebuie lucrată şi îşi dau seama că trebuie să fie pregătiţi, prin harul divin, pentru a lucra cu răbdare, cu stăruinţă, la timp şi ne la timp, într-un domeniu fără margini. Ei obţin biruinţă după biruinţă, cresc din experienţă în experienţă, extinzându-şi pretutindeni cele mai serioase eforturi pentru a câştiga suflete pentru Hristos. Ei folosesc cât pot mai bine experienţa pe care o au şi care creşte mereu; inimile lor sunt topite de dragostea lui Hristos. – Lucrarea misionară medicală, ed. 2001, pp. 417–418
Mărturisirea noastră de credinţă este nobilă. Ca adventişti de ziua a şaptea, noi declarăm că ascultăm de toate poruncile lui Dumnezeu şi că aşteptăm venirea Mântuitorului nostru. Cea mai solemnă solie de avertizare le-a fost încredinţată celor câţiva care Îi sunt credincioşi lui Dumnezeu. Noi trebuie să arătăm prin cuvinte şi prin fapte că recunoaştem măreaţa responsabilitate care ne-a fost încredinţată. Lumina noastră trebuie să strălucească atât de clar, încât alţii să poată vedea că noi Îl slăvim pe Tatăl prin viaţa noastră de fiecare zi, că suntem în legătură cu Cerul şi împreună-moştenitori cu Isus Hristos şi că, atunci când El Se va arăta cu putere şi cu mare slavă, vom fi ca El.

Fiecare dintre noi ar trebui să simtă responsabilitatea personală care îi revine, ca membru al bisericii vizibile şi ca lucrător în via Domnului. Nu ar trebui să aşteptăm ajutorul fraţilor noştri, care sunt la fel de slabi ca noi, deoarece preţiosul nostru Mântuitor ne-a invitat să ne alăturăm Lui şi să unim slăbiciunea noastră cu puterea Lui, ignoranţa noastră cu înţelepciunea Lui, nevrednicia noastră cu meritele Lui. Niciunul dintre noi nu poate să adopte o poziţie neutră; influenţa noastră va vorbi fie de o parte, fie de cealaltă. Noi suntem agenţi activi fie ai lui Hristos, fie ai vrăjmaşului. Fie adunăm cu Isus, fie risipim. Adevărata convertire este o schimbare radicală. Trebuie să se schimbe chiar şi modul de gândire şi înclinaţiile inimii, iar viaţa noastră să fie înnoită în Hristos.
Dumnezeu conduce un popor care să stea în perfectă unitate pe platforma adevărului veşnic. – Mărturii, vol. 4, 2015, pp. 18–19

Duminică, 25 noiembrie: Uniţi prin jertfa Domnului Isus

„«Oare nu vă gândiți că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod și să nu piară tot neamul?» Dar lucrul acesta nu l-a spus de la el, ci, fiindcă era mare-preot în anul acela, a prorocit că Isus avea să moară pentru neam. Și nu numai pentru neamul acela, ci și ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiți” (Ioan 11:50-52).
Cuvintele acestea au fost rostite de unul care nu le-a înțeles semnificația. El pierduse conștiența sacralității jertfelor și darurilor. Însă cuvintele lui au însemnat mai mult decât și-au dat seama el sau cei asociați cu el. Prin ele a dat mărturie că venise timpul desființării definitive a preoției aaronice. El Îl condamna pe Acela care fusese prefigurat de fiecare jertfă adusă, dar a cărui moarte avea să pună capăt nevoii de tipuri și umbre. Fără să-și dea seama, a declarat că Hristos urma să împlinească scopul pentru care fusese instituit sistemul jertfelor și darurilor. – The Advent Review and Sabbath Herald, 12 iunie 1900

Nu e de ajuns să credem despre Hristos; trebuie să credem în El. Singura credinţă care ne va fi de folos este aceea care-L are pe El ca Mântuitor personal, care îşi însuşeşte meritele Lui. Mulţi consideră credinţa ca o părere. Credinţa mântuitoare este un contract prin care cei ce-L primesc pe Hristos se unesc prin legământ cu Dumnezeu. Adevărata credinţă este viaţa. O credinţă vie înseamnă o creştere a vigorii, o încredere deplină, prin care credinciosul devine o putere cuceritoare. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 139

Prin supunerea față de rânduiala botezului, Hristos îi arată păcătosului unul dintre pașii importanți ai convertirii adevărate. El nu avea păcate de care să fie spălat, dar, când a consimțit să devină înlocuitorul omului, păcatele omului vinovat au fost așezate asupra Lui.

(…) Toți cei vii au păcate de spălat. (…) Pocăința adevărată de păcat, credința în meritele lui Isus Hristos și botezul în moartea Sa, spre a fi ridicat din apă la o viață nouă, sunt primii pași în nașterea de nou pe care Hristos i-a spus lui Nicodim că trebuie să o cunoască pentru a fi mântuit. Cuvintele lui Hristos către Nicodim nu sunt adresate doar lui, ci tuturor bărbaților, femeilor și copiilor care aveau să trăiască în lumea aceasta. (…) Suntem în siguranță când urmăm exemplul lui Hristos. – The Youth’s Instructor, 1 februarie 1874
Harul lui Dumnezeu vine către suflet prin canalul de credinţă vie şi stă în puterea noastră să ne folosim de acea credinţă.
Credinţa adevărată cere şi se prinde de binecuvântarea promisă, înainte de a o primi şi simţi. Cererile noastre trebuie să fie înălţate cu credinţă, dincolo de cea de-a doua despărţitură a sanctuarului, şi să ne lăsăm credinţa să se prindă de binecuvântarea promisă şi să cerem împlinirea acelei făgăduinţe. Atunci trebuie să credem că primim binecuvântarea, întrucât credinţa noastră s-a prins de ea şi, conform Cuvântului, ea este a noastră. „Orice lucru veţi cere când vă rugaţi să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea” (Marcu 11:24). Iată credinţa, credinţa simplă, fără nimic altceva – să credem că am primit binecuvântarea chiar înainte de a simţi aceasta. – Scrieri timpurii, ed. 2015, p. 104

Luni, 26 noiembrie: Misiunea împăcării

Timpul în care trăim este unul de o agitaţie intensă. Ambiţia şi războiul, plăcerea şi goana după bani absorb mintea oamenilor. Satana vede că timpul este scurt şi şi-a pus la lucru toate uneltele pentru ca oamenii să fie înşelaţi, amăgiţi, ocupaţi şi vrăjiţi până când timpul de probă se va încheia şi uşa harului se va închide pentru totdeauna. Este datoria noastră să dăm întregii lumi – oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod – adevărurile mântuitoare ale soliei îngerului al treilea. – Mărturii, vol. 6, ed. 2017, p. 34
Avem nevoie de iluminare divină. Fiecare se luptă să ajungă un centru de influenţă şi, până când Dumnezeu nu va lucra pentru ei, cei din poporul Său nu vor înţelege că numai supunerea faţă de Dumnezeu oferă siguranţă pentru orice suflet. Lucrarea harului Său transformator asupra inimii omeneşti va conduce la o unitate care nu s-a realizat încă, deoarece toţi cei ce sunt asemenea lui Hristos vor fi în armonie unii cu alţii. Duhul Sfânt va crea unitate. (…)
(Efeseni 2:14-16 citat). Hristos este veriga de legătură din lanţul de aur care îi uneşte pe cei credincioşi laolaltă în Dumnezeu. În acest timp de mare încercare nu trebuie să existe nicio dezbinare. Cei din poporul lui Dumnezeu sunt „împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos; în El, toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul” (versetele 19-21). Copiii lui Dumnezeu constituie un întreg unit în Hristos, care înfăţişează crucea Sa ca fiind centrul de atracţie. Toţi cei ce cred sunt una în El. – Solii alese, cartea 1, ed. 2012, pp.19–20
Îi îndemn pe membrii noştri să pună capăt criticilor şi vorbirii de rău şi să meargă la Dumnezeu în rugăciune serioasă, cerându-I să le dea putere ca să le fie de ajutor celor greşiţi. Să îşi dea mâna unul cu altul şi cu Hristos. Să studieze capitolul 17 din Ioan, să înveţe cum să se roage şi cum să trăiască rugăciunea lui Hristos. El este Mângâietorul. El va rămâne în inima lor, făcându-le bucuria deplină. Cuvintele Sale vor fi pentru ei ca pâinea vieţii şi, prin puterea obţinută astfel, vor fi ajutaţi să îşi formeze un caracter care să Îi aducă slavă lui Dumnezeu. Între ei va exista o părtăşie creştină desăvârşită. În viaţa lor se va vedea rodul care apare întotdeauna ca rezultat al ascultării de adevăr. (…)
(…) Să fie mai puţine discuţii despre micile deosebiri şi mai mult studiu serios cu privire la ce înseamnă rugăciunea lui Hristos pentru cei care cred în Numele Său. Noi trebuie să ne rugăm pentru unitate şi apoi să trăim în aşa fel încât Dumnezeu să poată răspunde rugăciunilor noastre. (…)

Unitatea desăvârşită cu Hristos şi unul cu altul este absolut necesară pentru desăvârşirea sfinţilor. Prezenţa lui Hristos, prin credinţă, în inimile credincioşilor este puterea lor, este viaţa lor. Ea aduce unitatea cu Dumnezeu. „Tu în Mine.” Unitatea cu Dumnezeu, prin Hristos, face biserica desăvârşită. – Asemenea lui Hristos, ed. 2008, p. 190

Marţi, 27 noiembrie: Unitatea practică

Iubirea faţă de sufletele pentru care a murit Hristos înseamnă răstignirea eului. De aici înainte, cel care este copil al lui Dumnezeu va privi la persoana sa ca la un inel de legătură în lanţul aruncat pentru salvarea lumii, una cu Hristos în planul milei Sale, mergând înainte cu El pentru a-i căuta şi salva pe cei pierduţi. Creştinul trebuie să-şi dea totdeauna seama că s-a consacrat lui Dumnezeu şi că, prin caracterul său, trebuie să-L descopere lumii pe Hristos. Sacrificiul de sine, simpatia şi iubirea date pe faţă în viaţa lui Hristos trebuie să se arate din nou în viaţa aceluia care lucrează pentru Dumnezeu. – Viața lui Iisus, ed. 2015, p. 360
Cei care doresc să aibă înţelepciunea care vine de la Dumnezeu trebuie să ajungă neștiutori în ce priveşte cunoaşterea păcătoasă a lucrurilor acestui veac, pentru a deveni înţelepţi. Ei trebuie să-şi închidă ochii, ca să nu vadă şi să nu înveţe răul. Ei trebuie să-şi astupe urechile, ca să nu audă ce este rău şi să nu dobândească acea înţelegere care le-ar pângări curăţia gândurilor şi faptelor. Şi ar trebui să-şi păzească limba, ca să nu rostească cuvinte stricate şi să nu se găsească vicleşug în gura lor. – Căminul adventist, ed. 2010, p. 341

Puterea unei vieţi mai înalte, mai curate și mai nobile este lucrul de care avem cea mai mare nevoie. Lumea stăpânește prea mult cugetarea noastră, în timp ce Împărăţia cerurilor, prea puţin.

(…) Isus este Izvorul puterii, Fântâna vieţii. El ne duce la Cuvântul Său și din pomul vieţii ne pune înainte frunze pentru tămăduirea sufletelor bolnave de păcat. El ne conduce la tronul lui Dumnezeu și ne pune în gură o rugăciune prin care suntem aduși într-o mai strânsă legătură cu Sine. Spre binele nostru, El pune la lucru mijloacele atotputernice ale Cerului. La fiecare pas, noi luăm contact cu puterea Sa vie.
Dumnezeu nu pune nicio limită înaintării acelora care doresc să fie „umpluţi de cunoștinţa voii Lui, în orice fel de înţelepciune și pricepere duhovnicească”. Prin rugăciune, prin veghere, prin creștere în cunoștinţă și pricepere, ei vor fi „întăriţi, cu toată puterea, potrivit cu tăria Lui”. Astfel, ei sunt pregătiţi să lucreze pentru alţii. Este planul lui Dumnezeu acela ca fiinţe omenești curăţite și sfinţite să fie mâna Sa de ajutor. – Faptele apostolilor, ed. 2014, pp. 352–353
Cuvântul adevărului trebuie să fie rostit cu inima plină de duioşie. Toţi cei care sunt greşiţi trebuie să fie trataţi cu blândeţea lui Hristos. Dacă aceia pentru care lucraţi nu înţeleg imediat adevărul, nu criticaţi şi nici nu condamnaţi. Nu uitaţi că voi trebuie să-L reprezentaţi pe Hristos în blândeţea, în smerenia, în amabilitatea şi în dragostea Lui. (…)

Să nu considerăm că avem de suportat încercări grele, că ducem lupte aspre, prin faptul că reprezentăm un adevăr nepopular. Gândiţi-vă la Isus şi la ce a suferit El pentru voi şi tăceţi. Chiar şi atunci când suferiţi abuzuri şi sunteţi acuzaţi pe nedrept, nu vă plângeţi, nu rostiţi niciun cuvânt de murmurare, nu lăsaţi să vi se furişeze în minte niciun gând de reproş sau de nemulţumire. Voi trebuie să urmaţi calea cea dreaptă şi „să aveţi o purtare bună în mijlocul neamurilor, pentru ca, în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării” (1 Petru 2:12) – Mărturii, vol. 6, ed. 2017, pp. 102–103

Miercuri, 28 noiembrie: Unitate în diversitate

Domnul nu a pus pe umerii oamenilor misiunea de a reînvia greșelile și erorile celor vii sau ale celor morți. Dorința Sa este ca lucrătorii Lui să prezinte adevărul pentru acest timp. Nu vorbiți despre erorile fraților voștri în viață și păstrați tăcerea cu privire la greșelile celor care au murit. Greșelile lor să rămână acolo unde le-a așezat Dumnezeu – în adâncurile mării. Cu cât cei care mărturisesc a crede adevărul prezent vorbesc mai puțin despre greșelile și erorile slujitorilor lui Dumnezeu, cu atât mai bine va fi pentru sufletele lor și pentru sufletele celor răscumpărați de Hristos cu sângele Său. – The Retirement Years, p. 27
Dăruindu-L pe Fiul Său pentru răscumpărarea noastră, Dumnezeu a arătat cât de mare este valoarea pe care o atribuie fiecărei fiinţe umane, iar El nu-i acordă niciunui om dreptul de a vorbi în mod dispreţuitor despre un semen al său. Chiar dacă vedem greşeli şi slăbiciuni la cei din preajma noastră, Dumnezeu declară că fiecare om este proprietatea Lui – atât prin creaţie, cât şi prin răscumpărarea plătită cu sângele preţios al lui Hristos. Toţi oamenii au fost creaţi după chipul Său şi chiar cei mai decăzuţi şi mai degradaţi trebuie trataţi cu respect şi amabilitate. Dumnezeu ne va considera răspunzători pentru un singur cuvânt dispreţuitor spus la adresa unui suflet pentru care Hristos Şi-a dăruit viaţa. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, ed. 2015, p. 52

Lucrurile mici sunt cele care pun la probă caracterul. Faptele sincere, nepretenţioase, de tăgăduire de sine zilnică, făcute cu bucurie şi cu amabilitate, sunt cele pe care le aprobă Dumnezeu. Noi nu trebuie să trăim pentru noi înşine, ci pentru alţii. Trebuie să fim o binecuvântare, uitând de eul nostru şi fiind preocupaţi de ceilalţi. Trebuie să cultivăm dragostea, răbdarea şi tăria morală. – Mărturii, vol. 2, ed. 2011, p. 513
Cei care iubeau în mod sincer adevărul de dragul adevărului ar fi trebuit să acţioneze având în vedere slava lui Dumnezeu şi lăsând ca lumina adevărului să strălucească înaintea tuturor. (…)

Mânia lui (Satana) avea să se aprindă (…) împotriva celor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi care au mărturia lui Isus. Dar aceasta nu trebuia să-i fi determinat pe cei credincioşi să devină nerăbdători sau să se descurajeze. Lucrurile acestea ar fi trebuit să-l influenţeze pe adevăratul credincios să fie mai atent, să vegheze şi să se roage mai mult, să fie mai plin de afecţiune, de milă şi de iubire. (…) Aşa cum Hristos ne-a răbdat şi continuă să ne rabde greşelile, lipsa de recunoştinţă şi firava noastră iubire, la fel ar trebui să le răbdăm şi noi celor care ne pun la încercare răbdarea. Oare urmaşii lui Isus, Cel care nu a manifestat nicio urmă de egoism şi care a fost dispus să Se sacrifice pe Sine, să fie altfel decât Domnul lor? Creştinii trebuie să aibă inimi pline de bunătate şi îndelungă răbdare. – Mărturii, vol. 3, ed. 2011, p. 100

Joi, 29 noiembrie: Unitatea în misiune

În poporul lui Dumnezeu ar trebui să existe acum întâlniri frecvente de rugăciune sinceră și fierbinte. Mintea ar trebui să fie într-o permanentă atitudine de rugăciune. Acasă și la biserică, să se facă rugăciuni fierbinți pentru cei care s-au consacrat predicării Cuvântului. Credincioșii să se roage cum s-au rugat ucenicii după înălțarea lui Hristos.
Un cerc de credincioși plini de ardoare și dedicați rugăciunii ar trebui să înconjoare lumea. Toți să se roage cu smerenie. Un grup de vecini ar trebui să se adune ca să se roage pentru Duhul Sfânt. Cei care nu pot pleca de acasă să-și strângă copiii și să învețe cu toți să se roage împreună. (…)
De nimic nu este mai mare nevoie în lucrare cum este nevoie de rezultatele practice ale comuniunii cu Dumnezeu. Ar trebui să avem întâlniri de rugăciune în care să-I cerem Domnului să deschidă calea ca adevărul să pătrundă în fortărețele în care Satana și-a instalat tronul și să împrăștie umbra aruncată de el pe calea celor pe care încearcă să-i înșele și să-i distrugă. Avem următoarea asigurare: „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit” (Iacov 5:16). – In Heavenly Places, p. 93

Este nevoie de rugăciune, de rugăciunea cea mai sinceră şi stăruitoare, o rugăciune ca aceea înălţată de David când a exclamat: „Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!” „Sufletul meu suspină şi tânjeşte de dor după curţile Domnului, inima şi carnea mea strigă către Dumnezeul cel viu!” „Totdeauna mi se topeşte sufletul de dor după legile Tale.” Acesta este spiritul rugăciunii stăruitoare, un spirit ca acela al regelui psalmist.
(…) Despre Hristos este spus: „A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să Se roage şi mai fierbinte.” În ce contrast cu această mijlocire a Maiestăţii cerului sunt rugăciunile slabe şi lipsite de vlagă care sunt înălţate către Dumnezeu! Mulţi sunt mulţumiţi doar cu nişte vorbe goale, dar foarte puţini au o dorinţă sinceră, serioasă şi plină de afecţiune după Dumnezeu.

(…) Adevărata rugăciune angajează energiile sufletului şi influenţează viaţa. Cel care îşi recunoaşte astfel nevoile înaintea lui Dumnezeu simte zădărnicia a tot ce există sub soare. (…)
(…) Religia trebuie să înceapă prin golirea şi curăţirea inimii şi trebuie să fie hrănită prin rugăciune zilnică. – Mărturii, vol. 4, ed. 2015, p. 464
Biserica trebuie să se ridice la acţiune. Duhul lui Dumnezeu nu poate să vină până când biserica nu va pregăti calea. Este nevoie de o cercetare stăruitoare a inimii. Este necesară rugăciune unită şi stăruitoare, cerând prin credinţă împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu. Nu trebuie să aibă loc o îmbrăcare a trupului în sac, aşa ca în vremurile din vechime, ci să aibă loc o umilinţă adâncă a sufletului. Nu avem motive de laudă de sine şi nici de înălţare de sine. Trebuie să ne smerim sub mâna puternică a lui Dumnezeu. El va veni pentru a-i mângâia şi a-i binecuvânta pe cei care Îl caută cu adevărat.
Lucrarea se află în faţa noastră. Ne vom angaja noi în ea? Trebuie să lucrăm repede şi să înaintăm mereu. Să ne pregătim pentru marea zi a Domnului. Nu avem timp de pierdut, nu avem timp să ne angajăm în planuri egoiste. Lumea trebuie să fie avertizată. Ce facem noi, personal, pentru a le duce altora lumina? Dumnezeu i-a lăsat fiecărui om o parte din lucrarea Sa. Fiecare are o parte de îndeplinit, iar noi nu putem să neglijăm lucrarea aceasta fără să ne punem sufletul în pericol. – Solii alese, cartea 1, ed. 2012, p. 115

Vineri, 30 noiembrie: Pentru studiu suplimentar

Evanghelizare, cap. „Unitate în diversitate”, ed. 2008, pp. 78–104.